Radu Paraschivescu

“Pe linia unei sinonimii dictate mai degraba de palpitul vietii de zi cu zi decât de acribia semantica, nesimtitul e totuna cu badaranul, mojicul, topârlanul (însotit de ruda dumisale apropiata, toapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestiva, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al caror numitor comun este
voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit. Rostul acestor termeni? Sa ne atraga atentia ca nesimtitul e o alcatuire stridenta, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu si de a nu se replia niciodata. El e întotdeauna în apele lui, fara sa cunoasca stinghereala. Nesimtitul nu roseste, fiindca e nepregatit genetic pentru o asemenea abatere pigmentara. Mediul lui optim e spatiul public, unde îsi da imperturbabil adevarata masura. Acomodant, niciodata în pana când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liana si sâcâitor ca sciatica, nesimtitul stie sa valorifice toate fisurile prin care se poate furisa în tesutul social. El are stiinta fructificarii insinuante. Nu te cotropeste frontal si decisiv, ci te învaluie alunecos, pâna când îti devine vecin sau îti sufla în ceafa. Nesimtitul se comporta ca un virus cu tabieturi, obsesii si manii. Îi lipsesc, în schimb, simtul masurii si urbanitatea elementara. Daca le-ar fi avut, cartea de fata n-ar fi fost scrisa.”
― Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului