Răzvan Petrescu

“Mariana mă studia printre gene cu o nedisimulată scârbă. La fel ca atunci când încercam să-i spun chestia cu rouă ori alte lucruri în acelaşi gen. Şi a fost un timp când am crezut că numai ea mă poate înţelege, că e deajuns să ne culcăm împreună ca să avem acelaşi vis, care să ne ţină loc de lună, mai ales în nopţile întunecoase. Asta era pe vremea când încă mai spera şi ea în ale ei, minţin-du-mă frumos, constant, cu oarecare patimă. Îndura totul ca o martiră, zâmbea la orice oră. Însă după ce l-a născut pe Mihai şi a înţeles că nici cu acest prilej nu am de gând să-mi refac viaţa, să-mi reiau leafa şi demnitatea de profesor, justificându-i astfel chinul şi îndelungata aşteptare, a început să se înegrească. Într-o noapte a izbutit chiar să devină atât de întunecată încât n-am mai putut-o găsi în pat. După această întâmplare, în rarele momente când reuşeam s-o descopăr, era la fel de trist. Făcea adevărate tururi de voinţă pentru a-mi suporta atingerea.

Închizând ochii ca pentru un supliciu, atunci când încercam să o mângâi. Începusem chiar să cred că nici nu am dreptul s-o fac. Am căutat să-i explic, să mă justific cu exemple din clasici, i-am adus mormane de flori, parfumuri, sandale, rochii şi inele, am izbucnit în confesiuni punctate cu ţipete oratorice, i-am recitat din Coşbuc, Regina Ostrogoţilor, m-am bătut cu pumnii în piept, am plâns. Cu timpul, cuvintele s-au smochinit, rămânându-mi de multe ori în gât, mă înecam, tuşeam, deveneam mut şi roşu la faţă, aşa că tot ce mai puteam face era să mă reped şi să o răstorn cu fustele în sus, direct pe covor, atunci când mă lovea copita dorinţei. Adică de treizeci de mii de ori pe zi. Adevărul este că-i plăcea şi ei. Nu se putea abţine să nu-i placă. Însă se străduia să-mi lase impresia că nu participă la acest soi le viol conjugal, că fac dragoste de unul singur. Din păcate, o dădeau de gol cearcănele viorii, carnea fierbinte şi altele. Gemea, se zvârcolea. Ei bine, nu! Până la urmă făcea în aşa fel încât să rămân cu o senzaţie de eşec. De înstrăinare. Uneori, cu o adevărată panică. Ca şi cum aş fi intrat într-o rezervaţie ocrotită prin lege, fără permis. Nu-mi dau seama cum izbutea să se transforme într-o rezervaţie, cert este că reuşea. Secretul feminin.”
― Răzvan Petrescu, Grădina de vară: povestiri