What do you think?
Rate this book
Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă...
„Poveştile ne plac atunci cînd conţin enigme. Sau tîlcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pîndă, este cazul cuvîntului tîlc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvînt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…” (Matei Vişniec)
- GenresRomanian Literature
544 pages, Mass Market Paperback
First published March 1, 2016
16 people are currently reading
222 people want to read
About the author
Matei Vişniec
147 books414 followersFrom an early age, Matei Vişniec discovered literature as a space dedicated to freedom. He draws his strengths from Kafka, Dostoevsky, Poe, Lautréamont. He loves the Surrealists, the Dadaists, absurd and grotesque theatre, surrealist poetry, fantastic literature, magical realism, even the realist Anglo-Saxon theatre. He loves everything except Socialist Realism.
Vişniec studied philosophy at Bucharest University and became an active member of the so-called Eighties Generation, who left a clear stamp on the Romanian literature. He believes in cultural resistance, and in literature’s capacity to demolish totalitarianism. Above all, Matei Vişniec believes that theatre and poetry can denounce manipulation through "great ideas", as well as brainwashing through ideology.
Before 1987 Matei Vişniec had made a name for himself in Romania by his clear, lucid, bitter poetry. Starting with 1977, he wrote drama; the plays were much circulated in the literary milieus but were barred from staging. In September 1987, Vişniec left Romania for France, where he was granted political asylum. He started writing in French and began working for Radio France Internationale. At the present time, Vişniec has had many of his works staged in France, and some twenty of his plays written in French are published (Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Lansman). His plays have been staged in more than 20 countries. In Romania, after the fall of Communism, Matei Vişniec has become one of the most frequently performed authors.
The work of Matei Vişniec has been represented in London by the performance "The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War", staged at the Young Vic Theatre, in November 2000. The play received rave reviews in the British newspapers and magazines, including The Guardian. "The Story of the Panda Bears told by a Saxophonist who has a Girlfriend in Frankfurt" has been performed at the Edinburgh Festival (August 2005). The production is by Rouge28 Theatre, London.
In Unites States, the work of Matei Vişniec has been represented in New York, Chicago, New Jersey and Hollywood.
Vişniec studied philosophy at Bucharest University and became an active member of the so-called Eighties Generation, who left a clear stamp on the Romanian literature. He believes in cultural resistance, and in literature’s capacity to demolish totalitarianism. Above all, Matei Vişniec believes that theatre and poetry can denounce manipulation through "great ideas", as well as brainwashing through ideology.
Before 1987 Matei Vişniec had made a name for himself in Romania by his clear, lucid, bitter poetry. Starting with 1977, he wrote drama; the plays were much circulated in the literary milieus but were barred from staging. In September 1987, Vişniec left Romania for France, where he was granted political asylum. He started writing in French and began working for Radio France Internationale. At the present time, Vişniec has had many of his works staged in France, and some twenty of his plays written in French are published (Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Lansman). His plays have been staged in more than 20 countries. In Romania, after the fall of Communism, Matei Vişniec has become one of the most frequently performed authors.
The work of Matei Vişniec has been represented in London by the performance "The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War", staged at the Young Vic Theatre, in November 2000. The play received rave reviews in the British newspapers and magazines, including The Guardian. "The Story of the Panda Bears told by a Saxophonist who has a Girlfriend in Frankfurt" has been performed at the Edinburgh Festival (August 2005). The production is by Rouge28 Theatre, London.
In Unites States, the work of Matei Vişniec has been represented in New York, Chicago, New Jersey and Hollywood.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 15 of 15 reviews
February 6, 2017
În limba română - http://bombitaluivladmusatescu.blogsp...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
April 25, 2017
Un roman care nu se poate povesti, dar care persista in mintea cititorului, caci surpinde bucati din viata exact asa cum este, cu oameni diferiti si ganduri disparate. Teatrul apare ca un liant, care reuseste sa omogenizeze actiunea si creaza noduri intre personaje.
March 16, 2018
Un roman scris cu un exces de zel tandru.
Un număr de povești-fir se țes șerpuitor și fragmentar din mai multe ghemuri, pentru ca mai apoi sa fie reluate, amplificate și întâlnite.
Preferata mea rămâne cea cu incursiuni în memoria/omul/iubirea de tip pantof sau de tip umbrelă în care se expun două zone “mari” ale interioarelor umane.
Pe scurt, intri într-o casă, cu felurite încăperi contrastante care uimesc, încruntă și zâmbesc, și ieși din acea casă mai bogat cu o călătorie făcută cu ochii închiși.
Un număr de povești-fir se țes șerpuitor și fragmentar din mai multe ghemuri, pentru ca mai apoi sa fie reluate, amplificate și întâlnite.
Preferata mea rămâne cea cu incursiuni în memoria/omul/iubirea de tip pantof sau de tip umbrelă în care se expun două zone “mari” ale interioarelor umane.
Pe scurt, intri într-o casă, cu felurite încăperi contrastante care uimesc, încruntă și zâmbesc, și ieși din acea casă mai bogat cu o călătorie făcută cu ochii închiși.
September 12, 2019
Este uimitor cum acest domn, Matei Vișniec, a pătruns în viața mea literară ca un perturbator, transformându-mă dintr-un cititor de tip umbrelă într-unul de tip pantof. L-am descoperit mai întâi prin teatrul scris de dânsul, prima piesă citită fiind Ultimul Godot (ale cărei personaje nu sunt altele decât Samuel Beckett – autorul piesei Așteptându-l pe Godot – și însuși Godot, personajul absent al piesei lui Beckett.)
Fără a mă îndepărta de subiect, doresc să vă prezint cum romanul lui Vișniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., reprezintă fără îndoială un nou criteriu de clasificare a lumii pornind de la metafora pantofului și respectiv a umbrelei. Astfel, pantofului îi corespund regulile stricte, canonul, clasicitatea, monotonia, privirea în detaliu, pe când umbrelele se conturează prin spontaneitate, selectivitate, privire de ansamblu. Un pantof poate vedea atât zilele însorite cât și cele ploioase, poate observa fiecare gunoi dintr-un restaurant, metrou sau birou. O umbrelă, în schimb, nu cunoaște decât vremea ploiasă, nu poate observa detaliile întrucât nu are contact cu solul, dar poziționarea ei (deasupa) îi oferă un bogat câmp vizual.
În romanul de față, teatrul apare ca un suprapersonaj. Este de asemenea singurul care reușește omogenizeze acțiunea, evenimentele și personajele aprent fragmentate și dezordonate. Tot teatrul devine medicamentul bâlbâiților și laitmotivul romanului. Riturile funerare sunt elemente ale unui spectacol de teatru cu actori care joacă roluri de persoanje (traseul, vestimentația mortului, cortegiul, mireasa care însoțește morul – în cazul în care defunctul nu este însurat –, preotul). Micul dejun devine și el un teatru, un spectacol de dans între croissant (jucând rolul dansatorului) și cafea, ceai sau cappuccino (jucând rolul dansatoarei). Chiar și cuțitelor le este scrisă intrarea în scenă după o anumită ordine. Și ele au scenariul lor pe care îl învață și mulțumită lui se poziționează atunci când sunt aruncate.
Teatrul devine explicația care oferă răspuns tuturor întrebărilor omului: Cum reușește Rădăuțiul prin căile sale ferate, care împart cimitirul perfect în două, să devină Centrul lumii? Cum poate un câine pe nume Clever și o pisică pe nume Zerbinetta să fie niște animale atât de inteligente încât să poată purta un discurs cu fauna umană? Cum s-a născut în Matilde ideea existenței unei susrori gemene, Eléonore, care a determinat-o să înceapă cursurile de actorie? Cum pot unii oameni să escaladeze clăridi fără niciun echipament? Este posibil ca o tânără de 20 de ani să facă dragoste cu zece bărbați pe noape pentru a se răzbuna pe iubitul ei, aruncător de cuțite la ținta vie, care din pricina beției i-a înfipt un cuțit în ochiul stâng? Cine este Animalul care seamănă perfect cu omul? De ce Paris și Avignon? Pentru toate aceste întrebări, tentrul devine răspunsul universal care aduce împreună pantofii și umbrelele. (”89. Când literatura de tip pantof își dă rendez-vous într-o cafenea cu literatura de tip umbrelă, după două ore iese din cafenea o piesă de teatru.”)
Tot prin apel la teatru aflăm că nu doar iubirile sunt de tip pantof sau de tip umbrelă, ci și turiștii, cititorii, tacâmurile, paginile scrise de autori, literatura, animalele de companie, coincidențele și întreaga noastră existență. Cu siguranță, odată citit, acest roman modifică în interiorul nostru proporțiile pantof / umbrelă și ne ajută să ne dăm seama care dintre aceste simboluri sunt predominante în ființa noatră.
Fără a mă îndepărta de subiect, doresc să vă prezint cum romanul lui Vișniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., reprezintă fără îndoială un nou criteriu de clasificare a lumii pornind de la metafora pantofului și respectiv a umbrelei. Astfel, pantofului îi corespund regulile stricte, canonul, clasicitatea, monotonia, privirea în detaliu, pe când umbrelele se conturează prin spontaneitate, selectivitate, privire de ansamblu. Un pantof poate vedea atât zilele însorite cât și cele ploioase, poate observa fiecare gunoi dintr-un restaurant, metrou sau birou. O umbrelă, în schimb, nu cunoaște decât vremea ploiasă, nu poate observa detaliile întrucât nu are contact cu solul, dar poziționarea ei (deasupa) îi oferă un bogat câmp vizual.
În romanul de față, teatrul apare ca un suprapersonaj. Este de asemenea singurul care reușește omogenizeze acțiunea, evenimentele și personajele aprent fragmentate și dezordonate. Tot teatrul devine medicamentul bâlbâiților și laitmotivul romanului. Riturile funerare sunt elemente ale unui spectacol de teatru cu actori care joacă roluri de persoanje (traseul, vestimentația mortului, cortegiul, mireasa care însoțește morul – în cazul în care defunctul nu este însurat –, preotul). Micul dejun devine și el un teatru, un spectacol de dans între croissant (jucând rolul dansatorului) și cafea, ceai sau cappuccino (jucând rolul dansatoarei). Chiar și cuțitelor le este scrisă intrarea în scenă după o anumită ordine. Și ele au scenariul lor pe care îl învață și mulțumită lui se poziționează atunci când sunt aruncate.
Teatrul devine explicația care oferă răspuns tuturor întrebărilor omului: Cum reușește Rădăuțiul prin căile sale ferate, care împart cimitirul perfect în două, să devină Centrul lumii? Cum poate un câine pe nume Clever și o pisică pe nume Zerbinetta să fie niște animale atât de inteligente încât să poată purta un discurs cu fauna umană? Cum s-a născut în Matilde ideea existenței unei susrori gemene, Eléonore, care a determinat-o să înceapă cursurile de actorie? Cum pot unii oameni să escaladeze clăridi fără niciun echipament? Este posibil ca o tânără de 20 de ani să facă dragoste cu zece bărbați pe noape pentru a se răzbuna pe iubitul ei, aruncător de cuțite la ținta vie, care din pricina beției i-a înfipt un cuțit în ochiul stâng? Cine este Animalul care seamănă perfect cu omul? De ce Paris și Avignon? Pentru toate aceste întrebări, tentrul devine răspunsul universal care aduce împreună pantofii și umbrelele. (”89. Când literatura de tip pantof își dă rendez-vous într-o cafenea cu literatura de tip umbrelă, după două ore iese din cafenea o piesă de teatru.”)
Tot prin apel la teatru aflăm că nu doar iubirile sunt de tip pantof sau de tip umbrelă, ci și turiștii, cititorii, tacâmurile, paginile scrise de autori, literatura, animalele de companie, coincidențele și întreaga noastră existență. Cu siguranță, odată citit, acest roman modifică în interiorul nostru proporțiile pantof / umbrelă și ne ajută să ne dăm seama care dintre aceste simboluri sunt predominante în ființa noatră.
April 2, 2020
This was my first book of Matei Visniec and it was definitely a good start. The list will continue!
January 15, 2023
M-am străduit să îmi placă această carte. Nu este un roman clasic, este o înlănțuire de povești, amintind de stilul dadaist, legate de firul roșu al teatrului. Personajele se întâlnesc într-un realism magic gravitând în jurul teatrului. Este un roman semi-autobiografic, bazat pe experiența autorului ca dramaturg cu reprezentații la Festivalul de la Avignon. Cu toate acestea, textul, deși o pledoarie pentru iubirea față de teatru, este foarte greu de parcurs, cu multe scene aparent fără legătură. Capitolele sunt în general scurt, o scenă scurtă din viața unuia dintre personaje, dar parcă sunt povești spuse dezlânat. Mi se pare că romanul ar fi câștigat mai mult dacă s-ar fi spus deschis că este semi-autobiografic, altfel pare narcisist pe alocuri, prea lâudând autorul. Mai ales că stilul de scriere nu îl aduce în zona romanului, ci mai degrabă eseistică.
Baza reală a cărții se poate afla și din acest interviu: https://www.observatorcultural.ro/art...
Baza reală a cărții se poate afla și din acest interviu: https://www.observatorcultural.ro/art...
November 12, 2018
Simply put, this is the book that will make you fall in love (again) with theater and the beautiful Provence, France.
Matei Visniec has a certain subtlety and elegance to talk about life, death, love and all the simple, everyday things.
Matei Visniec has a certain subtlety and elegance to talk about life, death, love and all the simple, everyday things.
August 22, 2024
Savuros. De neuitat. Musai de citit alături de un croissant și o cafea. Atenție: provoacă un teribil dor de ducă în Provence. Înaintați cu grijă.
January 7, 2018
I discovered this book, and his author, through the TV show: Mic dejun cu un campion. I really liked it: it describes important author's life episodes combining reality with fiction. A little spoiler: the book is symmetric as it starts and ends with an important episode in the life of two completely different human beings part of author's life, at approx. 50 years years difference, in two different societies and mentalities. It is also a good piece of punctual geographic, historical and literary facts. I warmly recommend it, it enriched me a lot.
May 12, 2020
Una dintre cele mai plictisitoare carti pe care le-am citit vreodata. Si fara sens. Apreciez arta, chiar si teatrul uneori si nu pot nega faptul ca sunt niste idei interesante prezentate aici, dar... DAR. Nu a fost o poveste, nu a fost teatru. Personajele, desi promitatoare la inceput, s-au dovedit a fi fara pic de sare si piper. Inteleg ideea, metafora teatrului care leaga personajele in moduri nebanuite, deci ideea pe care s-a bazat romanul nu e rea. Modul in care au fost conturate personajele, ideile, actiunea.... 0 puncte. Pacat...
August 9, 2019
Nenea asta e extraordinar. Imi pare rau ca l am descoperit de-abia acum, dar voi citi cu siguranta si alte carti de ale lui.
Aici putem gasi "scheme de inteligenta", asa cum le numeste autorul.
O inlantuire de povesti in jurul ideii de teatru si, de ce nu, de viata.
Priveste lucrurile dintr-o perspectiva din care eu, cel putin, nu le am mai privit. E ca si cum mi-ar fi mutat scaunul pe acoperis.
Aici putem gasi "scheme de inteligenta", asa cum le numeste autorul.
O inlantuire de povesti in jurul ideii de teatru si, de ce nu, de viata.
Priveste lucrurile dintr-o perspectiva din care eu, cel putin, nu le am mai privit. E ca si cum mi-ar fi mutat scaunul pe acoperis.
February 20, 2025
Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit... M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.
Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.
Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.
March 14, 2025
Mi-a schimbat viata
Vreau si eu la teatru si vreau si eu la circ si vreau si eu un caine filozof si vreau si eu sa fiu pe axa planetei in RADAUTI si vreau si eu la Avignon si vreau si eu sa l cunosc pe Animalul care seamana perfect cu omul
Si mai mult decat toate, VREAU UN CROISSANT SI O CAFEA!!
Vreau si eu la teatru si vreau si eu la circ si vreau si eu un caine filozof si vreau si eu sa fiu pe axa planetei in RADAUTI si vreau si eu la Avignon si vreau si eu sa l cunosc pe Animalul care seamana perfect cu omul
Si mai mult decat toate, VREAU UN CROISSANT SI O CAFEA!!
June 5, 2022
murakami de românia în cel mai bun sens al cuvântului
March 25, 2024
3.5 / 5 *
Displaying 1 - 15 of 15 reviews