“Frunzele lor uscate și căzute, fiind ude, nu mi se mai sfărâmau sub picioare. Acestea erau precum visele compromise, sacrificate pentru scopuri mai înalte: deși erau moarte, ele existau în tine și le purtai scheletul hidratat, ce nu putea fi sfărâmat. De-ar fi apărut o nouă primăvară și pentru suflet, ca el să poată fii regenerat, iar pe scheletul viselor să poți insera speranță, ar fi fost minunat! (...)”