Gia Gavrila > Gia's Quotes

“Glossa

Time goes by, time comes along,
All is old and all is new;
What is right and what is wrong,
You must think and ask of you;
Have no hope and have no fear,
Waves that rise can never hold;
If they urge or if they cheer,
You remain aloof and cold.

To our sight a lot will glisten,
Many sounds will reach our ear;
Who could take the time to listen
And remember all we hear?
Keep aside from all that patter,
Seek yourself, far from the throng
When with loud and idle clatter
Time goes by, time comes along.

Nor forget the tongue of reason
Or its even scales depress
When the moment, changing season,
Wears the mask of happiness -
It is born of reason's slumber
And may last a wink as true:
For the one who knows its number
All is old and all is new.

Be as to a play, spectator,
As the world unfolds before:
You will know the heart of matter
Should they act two parts or four;
When they cry or tear asunder
From your seat enjoy along
And you'll learn from art to wonder
What is right and what is wrong.

Past and future, ever blending,
Are the twin sides of same page:
New start will begin with ending
When you know to learn from age;
All that was or be tomorrow
We have in the present, too;
But what's vain and futile sorrow
You must think and ask of you;


For the living cannot sever
From the means we've always had:
Now, as years ago, and ever,
Men are happy or are sad:
Other masks, same play repeated;
Diff'rent tongues, same words to hear;
Of your dreams so often cheated,
Have no hope and have no fear.

Hope not when the villains cluster
By success and glory drawn:
Fools with perfect lack of luster
Will outshine Hyperion!
Fear it not, they'll push each other
To reach higher in the fold,
Do not side with them as brother,
Waves that rise can never hold.

Sounds of siren songs call steady
Toward golden nets, astray;
Life attracts you into eddies
To change actors in the play;
Steal aside from crowd and bustle,
Do not look, seem not to hear
From your path, away from hustle,
If they urge or if they cheer;

If they reach for you, go faster,
Hold your tongue when slanders yell;
Your advice they cannot master,
Don't you know their measure well?
Let them talk and let them chatter,
Let all go past, young and old;
Unattached to man or matter,
You remain aloof and cold.

You remain aloof and cold
If they urge or if they cheer;
Waves that rise can never hold,
Have no hope and have no fear;
You must think and ask of you
What is right and what is wrong;
All is old and all is new,
Time goes by, time comes along.”
― Mihai Eminescu, Poems

“Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.”
― Marin Sorescu, Poezii

“Te iubesc, strigam, prezent al vieții mele, și strigătul
mi se desfăcea în comete.”
― Nichita Stănescu, 111 cele mai frumoase poezii

“Scara la cer

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer - zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!”
― Marin Sorescu, Poezii

“Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.”
― Marin Sorescu, Poezii

“Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice.

Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mâinile.”
― Marin Sorescu, Poezii

“Dac-ar da un mort din groapa pentr-un rasarit de luna
A sa liniste eterna, eu as da de voie buna
Toate razele de luna, toate razele din soare
Sa te pot uita pe tine, sa simt sufletul ca-mi moare.”
― Veronica Micle, Poezii

“tu floare mie, cu puteri de zodie,
unde și când găsi-voi singurul cuvânt
în cercul nopții să te-ncânt?”
― Lucian Blaga, Poezii

“Și-n timp ce în somn surâdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei —
niciodată tu nu vei afla! —
și-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce s-alegea.”
― Lucian Blaga, Poezii

“Când îţi scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieţii tale, soarta, cu vecinica ei ironie, varsă cerneala peste foile ce urmează.”
― Veronica Micle, Poezii

“Epilog

Îngenunchez în vânt.
Mâine oasele-au să-mi cadă
de pe cruce.
Înapoi nici un drum nu mai duce.
Îngenunchez în vânt:
lângă steaua cea mai tristă.”
― Lucian Blaga, Poezii

“Şi închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi în mine.”
― Ion Pillat, Poezii

“Ce‑ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu‑ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu‑n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii‑ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce‑i poporul mare, românesc, Când s‑aprinde sacru candida‑i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte‑n glorii să orbească‑l face, Când cu lampa‑i zboară lumea luminând, El pe sânu‑ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge‑n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc! Familia, III, 14, 2/ 14 aprilie 1867 [1867]”
― Mihai Eminescu, Poezii

“Cum e când iubeşti un om?
Îi zici că nu poţi trăi fără el? Egoism.
Îi zici că nimeni n-o să-l iubească mai mult ca tine? Îngâmfare.
Îi zici că faci orice pentru el? Imaturitate.
Îi găteşti bucate alese într-un sorţuleţ sexy? Manipulare.
Îi faci cadouri scumpe? Mituire.
Prin urmare, un om care iubeşte nu seamănă mai degrabă a egoist, îngâmfat, imatur,
manipulator sau/şi corupt?
Dar totdeauna, totdeauna, o să se găsească cineva ca să-i spună “te iubesc”. O să-i scrie
poezii, o să-i facă dedicaţii publice şi o să mă înveţe pe mine, păcătoasa, care detestă
oamenii în lună plină, cum e corect să iubeşti.”
― Lilia Calancea, De la soacra adunate

“Nu am regretat c-am ales să stau pe o cracă de frasin (pe care mi se cântă mai uşor, căci o ştiu din copilărie) şi n-am căutat cocotieri exotici (pe care era probabil să mă plictisesc foarte curând)”
― Lilia Calancea, Destinul unui blog

“Deşi internetul nu are graniţe administrative, el are totuşi graniţe de mentalitate, comportament şi manifestare diferită.”
― Lilia Calancea, Destinul unui blog

“Uneori îmi vine să mă fac florăreasă ca să pot discuta cu oameni. Multi şi diferiţi. Să le ascult poveştile.”
― Lilia Calancea, De la soacra adunate

“Bărbaţii sunt ca telefoanele mobile. Dacă nu posezi unul, te pomeneşti descalificată din start. Cu cât mai multe funcţii are, cu atât mai des îl scoţi din gentuţă. “Lasă să vadă lumea!”. E nou. Modern. Străluceşte. Butonaşele lucrează (toate) impecabil. Te trezeşte cu tril dulce şi vibrează … când trebuie.”
― Lilia Calancea, De la soacra adunate

“Când trezești un corp de femeie, ceva moare și se naște în același timp.”
― Lilia Calancea, Regina Nopții

“Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?
Cu fericirea cum staţi?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
N-am timp de răspusuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici
E cald, e frumos
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi bea, totuşi,
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci.
Amară.”
― Marin Sorescu, Poezii

“Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?
Cu fericirea cum staţi?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
N-am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici
E cald, e frumos
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi bea, totuşi,
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci.
Amară.”
― Marin Sorescu, Poezii

“Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.”
― Marin Sorescu, Iona

“Nu există moarte frumoasă. Când mor, oamenii nu se sparg în mii de fluturi ori în frânturi de curcubeu. Nu se ridică nicio cortină dacă strigă cineva ”bis!” și nu există nicăieri vreo mulțime care să aplaude liniștea lăsată în urmă. Nu te sărută pe tâmplă vreo zână și niciun înger nu-ți alină durerea. La revedere, drum bun! Un ultim icnet și gata. Fără generic de final.”
― Marian Coman, Nopți albe, zile negre

“De aceea nu sîntem, în lume, decît ceea ce se întîmplă să fim. Un prieten, o dragoste,cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.”
― Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple

“Io so cosa vuol dire essere felice nella vita e la bontà dell'esistenza, il gusto dell'ora che passa e delle cose che si hanno intorno, pur senza muoversi, la bontà di amarle, le cose, fumando, e una donna in esse. Conosco la gioia di un pomeriggio d'estate a leggere un libro d'avventure cannibalesche seminudo in una chaiselongue davanti a una casa di collina che guardi il mare. E molte altre gioie insieme; di stare in un giardino in agguato e ascoltare che il vento muove le foglie appena (le più alte) di un albero; o in una sabbia sentirsi screpolate e crollare infinita esistenza di sabbia; o nel mondo popolato di galli levarsi prima dell'alba e nuotare, solo in tutta l'acqua del mondo, presso a una spiaggia rosa. E io non so cosa passa sul mio volto in quelle mie felicità, quando sento che si sta così bene a vivere: non so se una dolcezza assonnata o piuttosto sorriso. Ma quanto desiderio d'avere cose! Non soltanto mare o soltanto sole e non soltanto una donna e il cuore di lei sotto le labbra. Terre anche! Isole! Ecco: io posso trovarmi nella mia calma, al sicuro, nella mia stanza dove la finestra è rimasta tutta la notte spalancata e d'improvviso svegliarmi al rumore del primo tram mattutino; è nulla un tram: un carrozzone che rotola, ma il mondo è deserto attorno e in quell'aria creata appena, tutto è diverso da ieri, ignoto a me, e una nuova terra m'assale.”
― Elio Vittorini

“«Io ho pochissimi amici, forse nessuno di veramente intimo. Ho delle conoscenze, dei ragazzi e delle ragazze come me, la mia amica che ti parlò ieri al telefono, per esempio, con i quali scherzo, ballo, studio, faccio i pettegolezzi, ci scambiamo le idee, facciamo gli scemi e le persone serie a seconda delle circostanze, ma dentro, dentro è diverso. Ci sono dei tasti che toccati una volta per conoscersi quali siamo, non si toccano più, non si va a fondo. Si resta amici, ma si sa che certi argomenti non si debbono più toccare. Ci si sopporta e stima a vicenda. Papà diceva: ci si aiuta a vivere. Guai se così non fosse. Ma l'amicizia, diceva papà, l'amicizia vera è un sentimento forte. È un volersi bene spietato, un guardarsi continuamente negli occhi...»”
― Vasco Pratolini, Un eroe del nostro tempo

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza

“„- Mi-ai spus odată că, indiferent ce se va întâmpla, chiar dacă vom rătăci drumul, mă vei găsi. Eu te-am găsit. Sper să mă găsești și tu pe mine.”
― O.G. Arion, Te voi găsi

“Desi este ingrozitor cand intelegi, viata se scrie in ciorna, iar noua nu ne este dat sa-i corectam paginile.”
― Ernesto Sabato, Antes del fin

“Only those capable of envisaging utopia will be fit for the decisive battle, that of recovering all the humanity we have lost.
 ”
― Ernesto Sabato