Goodreads România discussion

Ieri, dupa 13 ani, autorul lui American Psycho, a mai scos o carte. Pagina de goodreads a cartii The Shards o descrie ca un memoriu fictionalizat al tineretii autorului si nu pare sa se dezica de stilul acestuia.

Eu si Gabriel ne vom apuca de ea cam intr-o saptamana

Citez din descrierea editurii: "Bret Easton Ellis's masterful new novel is a story about the end of innocence, and the perilous passage from adolescence into adulthood, set in a vibrantly fictionalized Los Angeles in 1981 as a serial killer begins targeting teenagers throughout the city."

M-am apucat aseara de ea si am terminat deja primul capitol. A trebuit sa ma uit in Biblioteca grupului (link: https://www.goodreads.com/topic/show/...) ca sa vad cu ce carte seamana The Shards fiindca pare scrisa de acelasi autor, poate chiar citesc un extras din aceeasi carte. Si l-am gasit: Philip Roth, Pastorala Americana. Stilul e identic mediul insa e diferit. Se citeste foarte usor, e scrisa foarte bine dar descrierea unui episod din Beverly Hills in care Brenda si cu Dylan, lasati singuri acasa, se trezesc la 12, se duc sa-si ia micul dejun in locatii posh inainte de a vedea un film bun, a asculta o muzica care acum ne face nostalgici si a trage o liniuta, nu e tocmai ideea mea de entertainment, indiferent cat de descriptiv e. Dar e doar capitolul 1.

In Mallory we trust.

Imi place Roth, am terminat Ghostwriter in decembrie si am apreciat ca e scurta. Am totusi ceva rezerve referitor la ceea ce numesc 'navel gazing' sau romanul intelectualului obsedat de propriile arabescuri mentale. Daca ma apuc de Ellis, sper sa aiba si ceva poveste, nu doar introspectie, 'stream-of-conscience' ca Roth.

Am început și eu cartea și, fără să fi citit altceva de Bret Easton Ellis până acum, îmi e destul de greu să o interpretez. La prima vedere stilul în care e scrisă e atât de fățiș dezordonat, încărcat, repetitiv și inelegant încât frizează kitsch-ul, un exemplu de așa nu, propoziție cu propoziție, frază cu frază, capitol cu capitol, dar pe de altă parte cine știe dacă nu e cumva un efect căutat, o autoironie a lui Bret Easton Ellis care semnează cartea la adresa lui Bret Easton Ellis naratorul din carte, sau a lui Bret Easton Ellis la 16 ani, personajul principal al romanului. Iar dacă asta sună confuz, credeți-mă, romanul e și mai și.

Lăsând însă la o parte aspectul (in)estetic, acțiunea curge rezonabil și promisiunea unui thriller (un criminal în serie aruncat în mijlocul unui grup de copii de bani gata în ultimul an de liceu) te ține încă de la început în priză.

Algernon (Darth Anyan) wrote: "Am totusi ceva rezerve referitor la ceea ce numesc 'navel gazing' sau romanul intelectualului obsedat de propriile arabescuri mentale."

Nu e cazul, cartea e plină de referințe la cultura adolescenților din California anilor 80 (filme, muzică, droguri, petreceri, sex), în timp ce arabescurile mentale lipsesc cu totul. În schimb abundă de arabescuri temporale...

Gabriel wrote: "stilul în care e scrisă e atât de fățiș dezordonat, încărcat, repetitiv și inelegant încât frizează kitsch-ul, un exemplu de așa nu, propoziție cu propoziție, frază cu frază..."

Adaug și două exemple luate din carte, ca să vedeți cam cât de confuz e scrisă:

"This night in 1981 took place before a placid and beautiful summer in L.A. — the summer before the horror began, though we found out it had actually started before that summer, had already been unfolding in ways we weren’t aware — and that night, which I remember few specific details of, seems in retrospect like one of the last innocent nights of my life despite the fact that we should have never been there, underage and slightly high on cocaine and with a much older gay man who would be murdered three years later by one of our private-school peers."

"For about a year there had been various break-ins and assaults, and then disappearances, and in 1981, the corpse of a second missing teenage girl was found — the other one discovered in 1980 — and was ultimately connected to the home invasions."

"Fact, fiction, and autofiction seemingly all start to blur. Ellis’s own 1982 yearbook picture is on the back flap of the book. It comes after a disclaimer that says that all the characters in The Shards are fictional, apart from the narrator. There’s no evidence that a murderer terrorized Los Angeles prep school kids in the early ’80s. Searching “the Trawler” in the archives of the Los Angeles Times will bring you to a whole lot of stories about fishing boats. But it is tantalizing, as it is with most of Ellis’s slasher-film, drug-addled pseudo-autofiction, to tease out what’s real from the fantasy. Ellis invites you to do so—the narrator is often weaving his own fantasy within the book, collapsing any futile search for the truth."

Vanity Fair tocmai a publicat un interviu cu Ellis despre ultima sa carte:
https://www.vanityfair.com/style/2023...

O sa citesc interviul probabil dupa ce termin cartea. Deocamdata, am terminat trei capitole, si ce am retinut sint multiplele referinte la Stephen King, sugerind idea de fan-fiction horror.
Personal, o sa continui pentru toate referintele familiare despre muzica si filme. Aveam doi ani mai putin decit naratorul in 1981, anul 2 de liceu comparat cu anul 4, dupa cum socotesc americanii.

Stilistic, nu am inca nimic de remarcat, in afara de utilizarea excesiva a avertismentelor unui dezastru iminent.

Descrierea victimelor criminalului in serie e caricaturala, atat am vrut sa zic.

Pana la urma mi-a placut, si oricat de neverosimila ar fi - aici lista e lunga - are momente de suspans si e construita in stilul "unreliable narrator". Dar tot zic ca e un episod din Beverly Hills 90210 care se petrece in universul francizei Halloween.

Am trecut si eu de jumatate, dar mai am pana sa o termin. Isi da un pic drumul dupa primele 50-100 de pagini din punctul de vedere al scriiturii, devine mult mai putin haotica, dar ramane foarte aglomerata, plina de amanunte ce o fac un pic obositoare.

am terminat si eu: e bine scrisa, dar nu pot sa spun ca m-a convins. Ca o coincidenta, am vazut saptamina asta si un film de John Carpenter din 1980 [The Fog] si mi se pare destul de clara intentia de a scrie un scenariu horror tipic pentru perioada respectiva.
Talentul lui Ellis de povestitor e greu de negat, dar subiectul ales si tratamentul intentionat socant, artificial si previzibill in ultima instanta (view spoiler)[ pentru cine a citit Chuck Palahniuk (hide spoiler)] m-au facut indiferent pentru soarta diverselor personaje imaginate de narator.
Ca sa fiu un pic cinic si in ton cu stilul lui Bret, romanul este un act de masturbare intelectuala in care incearca sa ne demonstreze cit de 'cool' si cit de 'edgy' trebuie sa fii ca sa faci impresie pe scena literara moderna.

Da, si eu cred ca romanul lui Bret ironizeaza mai mult decat spune o poveste. Poate singurul aspect cu adevarat autobiografic sunt melodiile pe care le descrie si emotia provocata de ele. Ultravox - Vienna si Icehouse, de exemplu, par a fi fost experiente veritabile.

am luat nota de coloana sonora, si chioar am descarcat albume Goo Goo Dolls si Icehouse, care sint cam singurele cu care nu eram familiar. Si filmele mentionate le-am vazut in mare majoritate.

De acord cu Victor, daca reusesti sa ignori partea de horror si exhibitionismul Californian, Ellis stie foarte bine sa descie emotiile excesive si insecuritatea unui adolescent

Până la urmă voi cum ați interpretat finalul?

Gabriel wrote: "Până la urmă voi cum ați interpretat finalul?"

Un pic fortat!
Personal nu cred ca era nevoie sa mai introduca elemente de ambiguitate atit de tirziu in economia romanului. Mie mi s-a parut clar dupa primele capitole ca toata povestea este de fapt scenariul pe care pustiul incearca sa il vinda la un producator Hollywood, un produs al imaginatiei febrile a unui adolescent stresat. . In acest context, poate are sens sa se lase loc pentru o 'continuare'. [sequel]

Eu l-am interpretat simplu: a fost o mica neintelegere care a dus la o crima. Mi-a scapat de ce nu s-au razbunat criminalul [Trawler] sau criminalii insert generic tryhard name pe autor daca erau atat de indragostiti de personajul secundar dar nah, amintiri din copilarie. Am intuit o legatura intre scenariu si povestea romanului dar cum nici autorului nu i s-a parut importanta, n-am bagat-o nici eu in seama. De fapt nimic din ce a constat in povestea in sine nu a parut important, in ciuda enormitatii faptelor, doar sentimentele, senzatiile si sinestezia care le-a asociat muzicii. Mi-a placut asta si m-am regasit cumva in mecanismul asta desi experientele lui sunt de pe alta planeta in comparatie cu ale mele.