Gáspár György

“Îmi amintesc de nenumărate relații de prietenie și legături profesionale care s-au încheiat sau au expirat deoarece de grija și atenția celorlalți (prieteni sau colegi) beneficiam doar atâta vreme cât îmi asumam rolul de băiat cuminte. Imediat ce deveneam puțin mai autentic, toate aceste privilegii se evaporau, fiind acuzat de lipsă de loialitate și nesimțire. Asemenea relații nu au cum să supraviețuiască alături de omul care vrea să-și cultive autenticitatea și curajul, deoarece sunt construite doar pe falsitate și se bazează pe piloanele firave ale dăruirii condiționate. Te apreciez și valorizez pentru că am nevoie de tine, iar dacă nu-mi mai îndeplinești nevoile secrete ești rău, viclean și nerecunoscător. Mi-a fost tare greu să scriu povestea de final a acestor relații, însă am ajuns la concluzia că nu am altă soluție: renunț la mine sau la celălalt. Dar, din fericire, pe atunci deja știam ca sunt cea mai importantă persoană din viața mea.”
― Gáspár György, Copilul invizibil

“Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.”
― Gáspár György, Revoluția iubirii