Roxana Truța's Blog

Bine v-am regăsit pe un blog ignorat, dar nu uitat. N-am mai scris pe-aici din mezozoic, dar aș vrea să-mi reiau obiceiul de a lăsa mai ales pe blog (în detrimentul efemerității canalelor de social media) câteva rânduri despre parcursul meu livresc, dacă tot am rămas, din punct de vedere profesional, în hora asta necruțătoare numită „domeniu editorial”, pe care încă nu mă văd nevoită sau presată s-o părăsesc. Încă. Evident, din motive subiective voi fi obligată s-o fac ceva mai rar, dar cât o fi, tot e mai bine decât nimic.

Voi vorbi, în cele ce urmează, strict despre cărțile pe care am de gând să le citesc în timpul liber, de plăcere, nu despre cele de care am nevoie ca documentare pentru diverse traduceri sau proiecte. Nu vorbesc nici despre cărțile ilustrate pentru copii, care mi-au rămas foarte aproape din suflet și pe care le cumpăr mult mai des decât mi-aș dori; acestea din urmă cu siguranță ar merita un articol separat, mai degrabă ca recapitulare a cumpărăturilor deja făcute decât sub forma unui anost TBR.

Bun. Haideți să purcedem întru ce mi-am propus să citesc în 2023.

ghici, ciupercăun plan modest, de bun-simț❀ Serii și cărți începute

Am văzut provocări faine anul ăsta despre cum să mai citești din cărțile cumpărate și rămase neatinse de-a lungul timpului. Oamenii își rugau partenerii să le împacheteze și să le aloce o lună, în total 12 cărți pe an. Mi s-a părut interesant, dar eu sunt genul ăla disciplinat și boring, și chiar cred, în naivitatea mea, că o să mă țin de lista de mai sus. Mai ales fiindcă, în ultima vreme, foarte puține titluri noi și promovate intens de edituri m-au făcut să spun „trebuie să citesc cartea asta ACUM”. Cred că ultima oară mi s-a întâmplat cu The Essex Serpent (Șarpele din Essex), iar atunci chiar a meritat, cartea continuând să fie cap de listă, din punct de vedere stilistic, într-un clasament al romanelor mele contemporane preferate. Dar am cumpărat și Where the Crawdads Sing (Acolo unde cântă racii) când toată lumea vorbea despre ea și încă nu am citit-o. Totuși, aș fi cea mai fericită să continui, dacă nu chiar să duc la capăt câteva serii și cărți începute.

seria Anne of Green Gables , de L. M. Montgomery

Dacă nu reciteam Wuthering Heights (La răscruce de vânturi), fătuca asta roșcată și pistruiată ar fi fost, fără îndoială, pe primul loc în preferințele pe 2022. Am citit primele două volume (Anne of Green Gables și Anne of Avonlea) și am reușit să le leg pe fiecare de câte-o vacanță la munte. Nu din pricina combinației de peisaj și voie bună mi-au plăcut. Cărțile sunt scrise foarte bine, personajele sunt extraordinar creionate, iar tonul didactic pe care l-am regăsit în Little Women, de exemplu, lipsește cu desăvârșire. Au fost cărți centrate pe narațiune și care au reușit să-mi păstreze viu interesul descriind viața de zi cu zi într-un decor rupt din fanteziile mele cottagecore… Abia aștept următorul volum.

seria Little Women , de Louisa May Alcott

În funcție de ediție, seria Little Women poate avea trei sau patru volume. De obicei, Good Wives se consideră parte integrantă a volumului Little Women. Eu le am pe toate în niște variante condensate în câte două volume (unu și doi) de la Wordsworth Classics, care le laudă a fi unabridged, iar Little Women o mai am și într-o ediție cartonată și mai cochetă. Mai am de citit doar Jo’s Boys, dar am tot amânat-o fiindcă, fără să-mi displacă, Little Men nu m-a încântat neapărat în mod deosebit. Lumea și-așa nu prea ajunge atât de departe cu povestea, dar mie, una, chiar mi-ar plăcea s-o duc până la capăt cât mai curând.

seria Sherlock Holmes , de Arthur Conan Doyle

Nu figurează pe lista din poză fiindcă nu mi-o impun, dar citesc la ediția aia integrală încă din facultate, când aveam de studiat la un curs de literatură victoriană The Adventures of Sherlock Holmes, iar eu, căzută-n cap cum mă știți, m-am scandalizat că nu pot începe așa, trebuie să parcurg cam tot ce a scris Doyle cu Sherlock Holmes până atunci! Fac asta des, pare-se. Și-uite așa, din pricina cărămizii, am ajuns la Aventurile lui Sherlock Holmes la vreo zece ani după facultate și încă citesc la ele. :)))) M-am și dus cu acel capitol neînvățat la examen. Nu fiți ca mine, copii, citiți bibliografia și fără context. Nu mi-a picat și n-am picat nici eu. Trecând peste toate astea, eu nu pot citit romane polițiste fiindcă, deși am încercat, nu mi se par Literatură. Sherlock Holmes e singurul cu care, cel puțin pentru mine, treaba stă foarte diferit, și chiar îl gust stilistic.

❀ Cărți de studiu

Aici mă refer la cărțile pe care vreau să le citesc cu stiloul în mână, luându-mi notițe. Sunt cărți mari, pe care oricum nu am cum să le iau în pat, și la care o să citesc rar, stând la birou mai mult decât sunt oricum nevoită să o fac prin prisma meseriei. Așa că mai mult de două-trei pe an oricum nu pot duce.

The Annotated Alice. 150th Anniversary Deluxe Edition , de Lewis Carroll

Cine a citit o singură dată Alice în Țara Minunilor știe că îi poți găsi o miriadă de interpretări. Anul trecut, pe vremea asta, am făcut un curs de literatură pentru copii în care am auzit inclusiv o interpretare biblică a textului. Evident că mie mi s-a părut lăbărțată, dar totul depinde de materialul din care însuși cititorul e croit. Ediția e o compilație a mai multor explicații provenite de la oameni care l-au studiat intens și îndelung pe Carroll din diferite perspective și care se laudă că au găsit adevăratele profunzimi ale poveștii. Cartea e o adevărată bijuterie, arată foarte bine. Dacă îmi place și conținutul, vreau să-mi mai iau și alte ediții din The Annotated Books, un proiect foarte ambițios al celor de la W. W. Norton & Company.

Codex Seraphinianus , de Luigi Serafini

Îmi doream monstrul ăsta de carte de prin liceu, dar bugetul niciodată nu mi-a permis s-o adaug cu inima împăcată în coș. Așa că acum, la maturitate, am câștigat un concurs de recenzii care a avut ca premiu un voucher de 500 de lei și mi-am cumpărat-o fără să mă gândesc de două ori. O să vă-ntrebați cam ce-ar fi de studiat la o carte căreia încă nu i s-a descifrat alfabetul (dac-o avea vreo noimă) și care vrea să fie mai degrabă un exercițiu de artă vizuală. Păi, tot. Vreau să scriu exact ce-mi trece prin minte la fiecare pagină, tot ce-mi imaginez, toate legăturile pe care le fac. Sunt chiar curioasă ce iese.

❀ Steinbeck

Pentru mine Steinbeck reprezintă, în acest punct al vieții, un fel de soare din trecut care încă învăluie California într-o lumină trist-zglobie, ceea ce mă impresionează profund. E o voce puternică și își găsește un ecou neașteptat de viu în mine, așa că (vezi Sherlock) m-am apucat să-i citesc operele în ordine cronologică. Nu multe, cam două-trei pe an, uneori chiar mai puține. Mai am destul până la The Grapes of Wrath. Dar îl iubesc atât de mult, încât nu vreau să ajung la suprasaturație, ci să-l las să se sedimenteze lăuntric până să trec la următoarea și următoarea carte. Are vreun sens ce zic?

Cea mai recentă carte pe care am citit-o a fost The Pastures of Heaven (Pășunile raiului), o colecție de povestiri scurte (pe care criticii au numit-o ciclu de povestiri scurte) în care un singur personaj cataliza, neintenționat și adesea fără să-și dea seama, intriga tuturor povestirilor petrecute într-o vale californiană. Mi-a plăcut la culme. Asta așa, cam să știți pe unde ne situăm din punct de vedere cronologic. Următoarea e To a God Unknown (Către un zeu necunoscut), dar s-ar putea să iau la o recitire și The Red Pony (Poneiul roșu).

❀ Proust

Cu Proust, povestea de dragoste începe încă din liceu, când răsfoiam cărțile unchiului meu și am dat peste ceva atât de seducător, încât n-am mai putut să las cartea din mână. Și cum unchiul nu avea seria completă, am citit, cred, cartea a cincea. :)) În 2022, am făcut eforturi considerabile și veritabile vânători pe internet ca să-mi întregesc colecția de la ART, cu volumele cartonate și traduse (musai) de Irina Mavrodin. Deschid orice volum la orice pagină și găsesc o frază care-mi place. Așadar, a venit momentul, cam târziu în viață, să parcurg integrala În căutarea timpului pierdut. Mă înham la asta în 2023, fără să pun presiune pe mine să duc seria la bun sfârșit. Două-trei volume ar fi mai mult decât suficient. Poate chiar și doar unul, dar citit frumos, pe îndelete, nu devorat.

❀ Pratchett

Ca să am parte de liniște și pace în căsnicia care se va legaliza curând, trebuie neapărat să mă apuc de citit Pratchett. Seria Discworld e un întreg univers căruia Ju al meu îi găsește mereu paralele în viața reală și despre care eu nu știu mai nimic, așa că aș vrea să schimb lucrurile astfel încât să pot participa constructiv la discuții. Dacă tot am casa plină de ediții cartonate de colecție din Discworld, e un efort pe care ar fi bine să-l fac. (Deși pe el nu-l văd apucându-se curând de Steinbeck sau de Proust. Și nu de lene, fiindcă el e omul care mi-a adus în casă operele complete ale lui Carroll și Joyce, ci fiindcă nu par îndeajuns de ciudați pentru gustul lui…)

Revenind la Pratchett, avem miniseriile Death și The Witches, dar cred că îmi surâde momentan Death. Recomandarea cică ar fi să citești volumele în ordinea în care au fost scrise, indiferent de serie, pentru că există multe personaje care reapar, dar cred că mi-e suficient să arunc în ochi pe cronologia reală și să le citesc, totuși, în funcție de serii.

❀ Cărți despre moarte

Nu fiindcă aș fi morbidă, nu fiindcă am obsesii nesănătoase, nicidecum. Moartea e ceva pe cât de natural, pe atât de înspăimântător, iar oamenii moderni și – chipurile – civilizați nu fac niciun efort de pregătire pentru trecerea asta de care nu scapă niciunul dintre noi.

All the Living and the Dead , de Hayley Campbell

Despre cartea fiicei lui Eddie Campbell, ilustratorul care a dat viață lui From Hell al lui Michael Moore, am aflat în episodul cu Stephen Fry despre De Profundis (de Oscar Wilde) al celor de la Backlisted. Tipa e jurnalistă și a realizat o serie de interviuri cu oameni care au făcut din moarte o meserie, așa cum zice titlul complet al cărții: From Embalmers to Executioners, an Exploration of the People Who Have Made Death Their Life’s Work. Și nici ea nu e vreo morbidă. Pur și simplu a trăit încă din anii micii copilării înconjurată de desenele extrem de grafice ale tatălui său, astfel încât niciodată nu a văzut moartea ca pe ceva ieșit din comun. Pare un subiect interesant, pe care-aș fi curioasă să-l explorez. Volumul nu pare să fie tradus în română.

Trupul nostru muritor. O istorie a morții (în original: This Mortal Coil. A History of Death ), de Andrew Doig

Am „ginit” cartea asta în pregătire la Polirom și, din nou, m-a convins subtitlul. Se vrea a fi un studiu asupra unei mari părți dintre cauzele care au provocat moarte de-a lungul omenirii. Și nu vă gândiți doar la ciume și alte prăpăduri; se pare că e analizată inclusiv alimentația. Andrew Doig are un postdoctorat în biochimie și e profesor universitar la Universitatea din Manchester, așa că mă declar interesată. Wow, singurele două cărți de nonficțiune pe care vreau musai să le citesc în 2023 sunt, așadar, despre moarte. Minunat.

Nimic din ce am scris aici nu mi se pare irealizabil, chiar dacă momentan sunt antrenată-n vasta complexitate care e Theodoros. Totuși, având în vedere că n-am mai apucat să citesc de vreo trei zile-ncoace, țineți-mi pumnii, o să am nevoie. :))

Înainte să vorbim despre următoarea carte, simt că e nevoie de articolul ăsta.

Mă tot gândesc de ceva vreme la modul în care problemele sociale încep să dicteze trendurile. Feminismul, black lives matter, literatura LGBT – toate sunt subiecte despre care e bine că începe să se vorbească și la noi în țară, nu numai aievea. Chiar am aflat ieri că există o editură foarte mișto care publică numai cărți axate pe nișa asta, care nouă încă ni se pare tabu. Nu pot decât să aplaud inițiativa și să mă bucur. Dar sunt toate cărțile astea cu adevărat bune?

Ce se întâmplă când oamenii încep să judece literatura și arta prin filtrul corectitudinii politice? Ce se întâmplă atunci când cineva îl citește pe Roald Dahl și interzice James și piersica uriașă din cauza unei glume cu mexicani mâncători de lăcuste? Ce se întâmplă când o platformă formatoare de opinii spune despre noul serial al lui Scorsese că nu are destule femei în el, când serialul e cu și despre călugări iezuiți? Ce se întâmplă când oferi cel mai mare premiu al industriei americane de film unei producții mediocre doar ca să-i râzi un nas odiosului homofob aflat la cârma țării? Ce se întâmplă când dai jos tabloul cu Shakespeare pentru că a fost un bărbat alb și nu reprezintă diversitatea?

Vă spun eu ce se întâmplă. Oamenii devin iritați și defensivi. Cei care nu au opinii clar formate fac un pas înapoi. De acum înainte, când se mai uită la un film cu negri care doar pomenesc tangențial de omul alb, vor invoca “același PC bullshit” și vor schimba programul. Și poate, la fel ca mine săptămâna trecută, o să se certe cu propriul laptop strigând: “Dacă mai văd o dată Chimamanda Ngozi Adichie în timeline-ul de pe Goodreads, jur că îmi dezactivez contul!”.

Pe scurt, receptivitatea tuturor la aceste mesaje, oricât de importante, scade dramatic. Lumea n-o să ignore doar mediocritatea și lenea. N-o să spună doar că e prost filmul X cu personajul ăla gay atât de perfect dar atât de plat, ci o să renunțe cu totul să se uite la filme cu personaje LGBT. Iar atunci tu, ca artist, vei rămâne doar cu cei care te aplaudă de fiecare dată când introduci un personaj dintr-o minoritate în lucrarea ta. Vei trăi cu impresia că dacă nimeni nu te critică, opera ta e perfectă. Dar timpul va trece, iar istoria te va uita.

După ce a câștigat Moonlight Oscarul, am urmărit cu atenție o mulțime de declarații, de postări pe Facebook sau pe Twitter. În fiecare an există cineva care face mișto de câștigător – pentru că let’s face it, nu putem avea cu toții aceleași gusturi. Anul ăsta – tăcere desăvârșită. Dacă cineva de la Hollywood, oricât de celebru, ar fi îndrăznit să spună că filmul cu un personaj principal gay și negru nu e chiar atât de reușit încât să merite un Oscar, automat ar fi fost considerat homofob și rasist, iar cariera sa ar fi fost iremediabil pătată. Întrebarea este: dacă se va mai face un film cu un personaj principal gay și negru, de data asta cu adevărat excelent, eu, pionul random din publicul de rând, o să mai am dispoziția necesară să-l consum? O să mai am încredere în toți cei care îl ridică în slăvi sau o să-mi fac eu însămi o mare defavoare crezând că sunt toate la fel și că subiectul ăsta poate fi abordat doar în modul ăla bleg, lipsit de substanță?

Când am încetat să judecăm arta pentru ceea ce este?

Nu degeaba am ilustrat ideea cu leul MGM. Pe siglă o să observați că scrie ARS GRATIA ARTIS, adică artă de dragul artei, un principiu în care cred trup și suflet. Arta nu ar trebui să aibă niciun scop didactic sau moralist, nu e nevoită să aibă nicio datorie morală față de societate. E singura babă care are dreptul să se pieptene când țara arde, fiindcă țara supraviețuiește nu printr-un manual de self-help, ci prin plăcerea de ordin estetic. De-asta, încă din facultate, îl iubesc pe Poe mai mult pentru The Poetic Principle decât pentru superba The Raven. Nu vă speriați, îl iubesc și pe Nietzsche, care se opune cu totul ideii, dar când a fost vreodată Nietzsche de acord cu ceva?

Nu mi-a plăcut 1984 pentru că Orwell trage semnale de alarmă în privința regimurilor totalitare, ci datorită modului în care o face. Mi-a plăcut nu pentru că m-a pus en garde, ci pentru că am tremurat la scena cu șobolanii, pentru că scriitura lui e puternică și tăioasă.

De aici:

Contemporary postcolonial African writers such as Leopold Senghor and Chinua Achebe have criticised the slogan as being a limited and Eurocentric view on art and creation. In “Black African Aesthetics”, Senghor argues that “art is functional” and that “in black Africa, ‘art for art’s sake’ does not exist.” Achebe is more scathing in his collection of essays and criticism entitled Morning Yet on Creation Day, where he asserts that “art for art’s sake is just another piece of deodorised dog shit” (sic).

Stai să înțeleg. Adică doi autori africani care spun că arta ar trebui să aibă exclusiv un scop precis, funcțional, susțin că ars gratia artis, un principiu care consideră că orice e acceptat în artă atâta timp cât e bun, e o viziune limitată?! E exact genul de gândire care mă face să nu vreau să citesc vreodată ceva scris de Chinua Achebe.

Dar asta ar fi o prostie la fel de mare ca aceea de a nu o citi pe Chimamanda Ngozi Adichie doar pentru că e pe val. N-aș fi știut că nu-mi place Moonlight dacă nu l-aș fi văzut. Însă la fel de valabilă e și reciproca: nimeni nu mă poate convinge că volumele lui Chimamanda Ngozi Adichie merită citite numai fiindcă tipa e o nigeriană care vorbește despre feminism.

Despre orice carte spuneți-mi doar dacă-i bună. Atât.

Wow, acum că am văzut ce rating-uri i-au dat acestei cărți toți prietenii mei de pe Goodreads, am impresia că înot contra curentului. Departe de mine să spun că Vegetariana este o carte proastă. E una dintre cele mai ciudate cărți pe care le-am citit vreodată – dacă stau să mă gândesc, topul ciudățeniilor citite de mine mustește de asiatici. Vorba cuiva din Bridget Jones, “cruel race”. :))

[image error]

Însă am niște probleme cu ea, chit că e multipremiată, superhype-uită și foarte trendy. Am fost tentată să o abandonez, m-a prins abia după 75 de pagini. :/ Chiar dacă nu-s genul de om care, atunci când e pe punctul de a citi cărți celebre, își construiește așteptări ireale doar ca să ajungă să se plângă apoi că e dezamăgit, fix așa am pățit acum. Sau mă rog, cu o parte din carte, fiindcă Vegetariana chiar ESTE sclipitoare în rest. V-am confuzat?

Despre ce e vorba

Stați să vă zic întâi despre ce NU e vorba: după titlu, Vegetariana pare a fi un hipsterism care se referă la o gagică ce a renunțat la carne fiindcă, vai, cât suferă bietele animale. Nici vorbă, deși sunt sigură că o parte din popularitatea cărții se datorează titlului și celor care o cumpără crezând că vor citi despre ceva în registrul ăsta.

Nu. Vegetariana este, într-adevăr, despre o tipă care devine vegetariană, dar nu din cine știe ce motive altruiste, ci fiindcă are o mulțime de coșmaruri sângeroase. Când acestea ajung să o obsedeze, consideră că cea mai bună soluție este să golească frigiderul de carne (sic) sub privirile disperate ale soțului său, care până atunci considerase că trăiește alături de cea mai banală femeie din lume.

Se pare că, în trecut, să devii vegetarian era considerat ceva ieșit din comun în Coreea de Sud, fiindcă familia tipei ăsteia – pe care-o cheamă Yeong-hye, btw – reacționează exagerat. Absolut toți cei din jurul ei sunt uimiți, iritați, chiar dezgustați de alegerea ei, și viața tuturor se schimbă din acel moment, într-un fel sau altul.

Romanul e alcătuit din trei părți, trei capitole, fiecare aducând o nouă perspectivă asupra poveștii. Ce-i ciudat e că niciuna dintre aceste perspective nu-i aparține lui Yeong-hye, protagonista noastră, ci aflăm totul de la soțul, cumnatul și sora ei. Sincer, mie mi s-au părut ca trei povestiri scurte care levitează în jurul deciziei lui Yeong-hye de a deveni vegetariană. Tocmai de aceea am o părere diferită despre fiecare.

Primul capitol e singurul povestit la persoana I și îi aparține soțului tipei. Mi s-a părut cel mai prost din întreaga carte. Al doilea capitol se întâmplă la câțiva ani după acțiunea din primul și aflăm perspectiva cumnatului lui Yeong-hye. Ăsta a fost preferatul meu; e absolut genial, un mindfuck suprem, tot sufletul cărții e acolo. În sfârșit, ultimul capitol o are în centru pe sora vegetarienei, adică soția cumnatului, și pune cumva cap la cap piesele de puzzle din poveste într-un ton de-a dreptul deprimant.

[image error]în toată splendoarea copertei

Ce mi-a plăcut

Capitolul doi, Pata mongolă. Dumnezeule, e mental rău partea asta. Erotism, nebunie, artă, obsesie, simbolism, luptă interioară cu tentația. Demență pură. Ca experiență, nu neapărat ca stil, vouă nu vi s-a părut că aduce foarte mult cu Parfumul lui Patrick Süskind? Fiindcă mie da. Am fost extrem de surprinsă de cât de fain m-a luat pe sus și m-a amețit cartea după dezamăgirea primului capitol. Pur și simplu am devorat partea asta. Cumnatul lui Yeong-hye, cu toată firea lui odioasă de artist neînțeles, mi s-a părut un personaj foarte bine construit, preferatul meu din carte.

Mi-a plăcut și faptul că povestea e atât de stranie. Sincer, în afară de sus amintita, cu care mi s-a părut că seamănă (Parfumul mi-a plăcut mult mai mult, tho’), nu am mai citit niciodată ceva asemănător. Cartea are, într-adevăr, o esență unică, și înțeleg de ce mulți sunt șocați și fascinați în același timp.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut subiectul ultradelicat și superevitat pe care îl aduce în discuție Vegetariana: corpul nostru. Cât de stăpâni suntem, cu adevărat, asupra lui? Cât sunt în măsură ceilalți să ne spună ce să facem cu el, fie că suntem sau nu în deplinătatea facultăților mintale? Și dacă vreodată ne vine ideea că nu ne mai aparține și vrem să ne detașăm de el, avem dreptul să facem asta? Cu alte cuvinte – faptul că alegem să nu ne punem capăt zilelor este mai benefic pentru noi sau pentru cei din jur? Dap, discuția se întinde până acolo. V-am spus că e un mindfuck suprem cartea asta.

Ce nu mi-a plăcut

Ajungem și la ce ne doare. Primul capitol. OK, am înțeles că soțul tipei n-are suflet și e de o cruzime rară, dar nu știu dacă asta explică faptul că efectiv nu am putut pătrunde în atmosferă. Mi s-a părut tras de păr.

În al doilea rând, dialogurile sună fals. Par artificiale, forțate. Parcă până la sfârșit nu m-au mai deranjat, dar asta nu știu dacă înseamnă că au devenit mai OK sau că m-am obișnuit cu ele. De exemplu, întrebarea “Tu nu o să mai mănânci nimic de origine animală?” repetată de atâtea ori… Pe bune, cine vorbește așa în viața de zi cu zi?

Pe C. S. Lewis îl știți, probabil, ca nenea ăla care a scris Cronicile din Narnia – pe care eu încă nu m-am simțit tentată să le citesc, la fel cum pățesc și cu seria Harry Potter. Însă într-o zi, din pură întâmplare, am dat peste un citat care, jur, parcă mi-a aplicat o karată bine țintită, într-atât m-am identificat cu tot ce scria acolo. Mai exact, zicea așa:

There is no safe investment. To love at all is to be vulnerable. Love anything, and your heart will certainly be wrung and possibly be broken. If you want to make sure of keeping it intact, you must give your heart to no one, not even to an animal. Wrap it carefully round with hobbies and little luxuries; avoid all entanglements; lock it up safe in the casket or coffin of your selfishness. But in that casket – safe, dark, motionless, airless – it will change. It will not be broken; it will become unbreakable, impenetrable, irredeemable. The alternative to tragedy, or at least to the risk of tragedy, is damnation. The only place outside Heaven where you can be perfectly safe from all the dangers and perturbations of love is Hell.

În câteva minute, toți prietenii mei cărora le mai trimit citate din ce mai frunzăresc l-au primit și pe ăsta, însoțit de exagerat de multe inimioare. ❤

Chemarea străbunilor a fost una dintre cele șapte cărți cu zăpadă și Crăciun pe care m-am provocat singură să le citesc în luna decembrie a anului trecut.

(Dacă erați curioși ce s-a ales de acel TBR, am reușit să citesc doar șase, fiindcă n-am calculat OK și-mi rămăsese o carte de Crăciun pentru după Crăciun, când deja nu mai avea niciun farmec. O las pentru la anul.

Da, știu că suntem în martie 2017. Nu vă îngrijorați, poate până la Crăciun vă spun și care-au fost cărțile mele preferate din 2016. Nu poți zori un ardelean.

Iarna 2016-2017 înseamnă, din punct de vedere calendaristic, lunile decembrie, ianuarie și februarie. Ce cărți am mai primit și cumpărat în decembrie 2016 deja v-am arătat, așa că cele din postarea asta sunt, de fapt, cărțile din ianuarie și februarie 2017.

Chiar stăteam și mă gândeam că trebuie să scriu postul ăsta și îmi părea atât de bine că uite, de data asta le pot arăta oamenilor că pot fi și cumpătată! Când colo… fucking hell. În apărarea mea, dintre cele 17 cărți pe care le-am strâns acum, șapte le-am primit, iar două le-am cumpărat pentru tata. Altfel v-aș fi arătat doar opt cărți în două luni… ceea ce e aproape decent, nu? NU?

Olguța și un bunic de milioane este a treia carte participantă la Trofeul Arthur pe care am citit-o, după Rostogol merge acasă și Dosarul Popcorn. Însă spre deosebire de celelalte două, aceasta este doar finalistă, nu și câștigătoare. Mă bucur însă că cei de la Arthur au îmbrăcat-o în deja cunoscutele veșminte albastre și cartea a văzut lumina tiparului; ar fi fost păcat să se piardă, văd că e preferata multora și mi-a plăcut și mie – ce-i drept, nu la fel de mult ca celelalte două, dar mi-a păstrat viu interesul până la final și vreau să citesc și volumul doi, când o fi să apară.

Din ce-am apucat să stalkuiesc online, Alex Moldovan, autorul cărții, pare exact genul ăla de om pe care ți-l dorești în gașcă, să povestiți la o bere după muncă: un bărbos cool pasionat de jazz, cărți pentru copii și jocuri de cuvinte, ceea ce se reflectă direct în Olguța.

Despre ce e vorba

Dacă nu era evident – despre Olguța, o puștoaică de 12 ani, roșcată și pistruiată, care nu are mulți prieteni, dar e isteață foc și cântărește întotdeauna plusurile și minusurile situațiilor în care se găsește. E încăpățânată și are, cam ca orice adolescent, probleme de disciplină. Tatăl ei ascultă jazz, dar pentru că e plecat la muncă în străinătate, ei îi vine greu să o facă. Mai adăugăm în peisaj o mamă foarte bolnavă și ajungem la concluzia că viața Olguței… nu e prea roz. Noroc cu Farid, bull terrierul hipster, cu eșarfă roșie și ochelari rotunzi, veșnic crendicios stăpâne-sii.

Totul se schimbă când, într-o zi, Olguța se trezește la ușă cu Nina, o mătușă pe care inițial nici n-o recunoaște, dar cu care va trebui să-și petreacă următoarele zile – evident, împotriva voinței sale. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, misteriosul bunic Constantin încearcă să dea și el de ea. Să zicem doar că nu-i un bunic obișnuit, prin urmare nici mijloacele prin care vrea să ia legătura cu Olguța nu-s dintre cele mai… erm… normale.

Recitind ce-am scris până aici, reiese că povestea ar fi o dramă de familie. Nu prea e. Mai degrabă – o aventură est-europeană ca un scenariu de film închipuit de acțiune, căci întâmplările se petrec în Cluj și cartea e scrisă la persoana I, deci aflăm toată povestea chiar prin ochii (și mintea adolescentină a Olguței.

Deci de asta mă rugase mama acum câteva zile să vin direct acasă după școală și să nu vorbesc cu niciun străin pe stradă! De parcă străinii și-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine – nici cunoscuții nu se înghesuie.

[image error]Farid și Nina

Ce mi-a plăcut

Mi-am petrecut o duminică ploioasă în compania Olguței (cândva în noiembrie, nu mă judecați :D) și, oricât de îmbietor era somnul sau un serial, nu mi-a venit s-o las. M-a ținut un pic în suspans; întorceam foaie după foaie să văd ce se mai întâmplă. Capitolele plin de acțiune se termină cu câte un cliffhanger și alternează neregulat cu cele de meditație adolescentină – câteva foarte savuroase. Ritmul nu-i nici prea lent, nici prea rapid, ci numai potrivit.

Pe Olguța o îndrăgești câteva pagini, apoi te scoate din sărite… și uite așa-ți sincopează inima și te tot răzgândești vreme de aproape 300 de pagini. Dar e foarte relatable fata asta, cu toate părțile ei bune și proaste.

Nutriționistul mi-a recomandat carne slabă, dacă se poate, pui. Azi am mâncat pui de oaie și de porc. Cred că mâine voi încerca puiul de vită.

Mi-a plăcut și stilul, e destul de curat, cursiv, cu multe jocuri de cuvinte, dar fără artificii sau procedee spectaculoase; adică fix genul de carte pe care o recomanzi cuiva încă neinițiat în înfloriturile limbii române. Chiar i-am sugerat-o unei colege care nu știa ce să-i dea de citit fetiței sale în limba română; i-am spus că e o carte simplă și că acțiunea se petrece la 100 de km de noi.

Nu pot să trec peste cât de faină-i coperta asta. Sigur că E. M. Forster nu se referă la o cameră dintr-un bloc comunist, care are un geam murdar de stropi de ploaie și vedere spre o alee mărginită de alte blocuri comuniste, așa cum sugerează poza mea. Camera lui cu vedere te poartă la pensiunea Bertolini din Florența și o priveliște pe măsură, cam ăsta fiind și punctul de pornire al cărții.

‘One doesn’t come to Italy for niceness,’ was the retort; ‘one comes for life. Buon giorno! Buon giorno!’

Înainte să vă zic două vorbe despre acțiunea romanului, trebuie să precizez că atunci când am cumpărat cartea nu știam mai nimic despre ea, în afară de faptul că se află undeva la granița dintre clasic și modern și că e puțin pretențioasă. Atât. Nu tu personaje, acțiune, nimic. Așa că am fost plăcut surprinsă să descopăr că e, în mare, o comedie de moravuri și un soi de bildungsroman (plus niște romantism, yadda yadda

Februarie a fost o lună foarte întunecată. Weekendul și ploaia. Și ploaia. Și ploaia. Așa că în loc să mă urnesc și să scriu despre ce citesc, am citit tot mai mult și mai mult… și iar am rămas în urmă (unde mai pui că-s datoare și cu niște postări de anul trecut, care sunt jumătate-ntr-un caiet sub formă de idei, jumătate la mine-n cap, de unde-i mai greu să le scot fără un strop de soare afară, care să mă ademenească să scriu în loc să lâncezesc și să citesc). Știu, îmi place iarna, dar mi se pare și foarte contraproductivă, îmbietoare la lene. Poate Sigur de-aia-mi și place. :))

Anyway, să nu mai pierdem vremea cu explicații inutile și să sărbătorim momentul zero al lui 2017: am citit o carte non-fiction în primele două luni ale anului!