Nóra Ugron's Blog
February 19, 2024
Raluca Panait: Doliu și precaritate multispecii
Citește cronica scrisă de Raluca Panait despre Orlando Postuman în revista Echinox.
Orlando Postuman (frACTalia, 2022), volumul de debut al Nórei Ugron, sedimentează direcțiile asumate deja de autoare în poeme care i-au apărut anterior în diverse antologii (Adăposturi: Antologie Queer – 2021, Luminișuri. Antologie de literatură queer ecologică – 2022 și ulterior, în 2023 – Zilele muncii, corpurile muncitoare) editate de Cenaclul X, o grupare inedită în câmpul literar autohton, care folosește „x” ca terminație la cuvintele genizate pentru a nu perpetua împărțirea binară a genului și se singularizează prin demersul (poetic, dar nu numai) angajat, cu potențial emancipator, în vederea demantelării tuturor sistemelor de opresiune.
Încă din titlul, se observă că Virginia Woolf este revendicată ca model tutelar, însă poeta integrează apoi acest personaj în context postuman și rezultă un volum de poezie queer-feministă, anarhistă și antispeciistă. Prin urmare, poemele sunt infuzate de un puternic filon insurgent, care transpare în versuri precum: „distrug capitalismul, / deconstruiesc bărbatul, / lupt cu statul / prin IUBIREA mea, / prin TÂNJIREA mea, / prin PIERDERILE mele, / DUREREA mea distruge totul / și nu mi-e rușine.”, unde Nóra revendică tocmai așa-zisa „sentimentalitate feminină” condamnată de patriarhatul literar, pentru a sfida tradiția rușinii care a fost imputată unei grile de creație feminizate. Prin textele din acest volum, poeta proiectează un viitor postapocaliptic, însă în ciuda acestei nuanțe a postumității și a actului de a jeli nu doar pierderea iubirii, cât și transformările climatice – este, de fapt, o jale planetară – tonul poemelor păstrează, în final, speranța reimaginării și a reconstrucției lumii.
Un concept-cheie în Orlando Postuman este devenirea-împreună-cu (Donna Haraway), instrumentalizat, spre exemplu, în poemul Regeneza, care depășește cadrul subiectivității individuale, prin asumarea unei voci simbiotice, transformând vulnerabilitatea și experiența colectivă a dezintegrării într-un prilej pentru regenerare și reconstrucție sub formă rețelară. Astfel, este eludată posibilitatea eroismului uman(ist), căci regeneza este configurată într-un spațiu al multiplicității biologice și al heterarhiei: „Licheni ce suntem toate; cresc și supraviețuiesc greu. Cresc încet și niciodată singuri. Dar corpul nostru comun de lichen delicat este alcătuit din relații, mii de canale prin care lacrimile și sângele se încâlcesc”. Această procesualitate interconectată este asumată încă din prefața volumului, unde se prezintă dorința de conexiuni multispecii, nevoia aproape testamentară de a reinventa o lume aflată în pragul distrugerii, precum și forța iubirii subscrise unui imaginar acvatic. Doliul pentru extincția universală nu este, deci, pasiv, ci devine un act emancipator, o formă de rezistență, cu forță regeneratoare. Prin transpunerea într-un limbaj poetic transgresiv, deconectat de la normele binare și esențialiste ale unei lumi literare patriarhale, și reconfigurat după principii antispeciiste și queer-feministe, este vizibilizată rețeaua unei ontologii planetare, care poate fi revitalizată prin iubirea, ca afect întemeietor, cu valență politică, după cum afirma feminista radicală Black bell hooks.
În eseul „Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare” publicat în revista Cutra , Nóra Ugron expliciteză atât dislocarea lingvistică, spațială și identitară pe care o presupune experiența de a vorbi o limbă „minoritară”, cât și defamiliarizarea indusă prin încercarea de a scrie în „limba-standard”, tocmai pentru a-i deturna mecanismele integraționiste (și opresive) și a restructura din interior un limbaj înspre crearea unor spații plurale, interstițiale, rizomatice. Așadar, Orlando Postuman este un volum hibrid, care îmbină versuri în română cu secvențe în maghiară sau chiar derivă cuvinte noi, precum „râurește” sau „să dureroz durere, să durerez durere”. Această hibriditate și forță metamorfică lingvistică fuzionează cu fragmentarismul, cu finaluri ale poemelor care se contrag sau cu forme de expansiune, cu autochestionări ale limbajului. Pe de o parte, toate aceste mecanisme textuale anulează certitudinea unui subiect individual, uman și problematizează inclusiv capacitatea limbajului de a conține o astfel de experiență simbiotică, fiind și ceea ce salvează de la acuzația că nonumanul ar putea fi instrumentat drept cadru sau decor pentru potențarea unei voci singulare care să rămână în esență umană. Pe de altă parte, discursul acesta plural este și rezultatul unui proces de queerificare a limbajului, întrucât există o potențialitate subversivă inerentă în, spre exemplu, declinarea unor substantive în maghiară, limbă defectivă de gen gramatical, sau asumarea unei declinări neconforme standardelor gramaticale românești. Prin urmare, intervine aici și proiectul politic mai larg al Nórei, dincolo de mizele volumului propriu-zis, de a destructura orice cadru oprimant și a imagina împreună, căci singure nu se poate noi spații de a învăța și a trăi laolaltă, în afara normelor impuse de un „centru” de putere.
La nivel metatextual, volumul se construiește ca un asamblaj, ca un text plural, care își încorporează sursele, motoarele de influență și articulează niște comunități textuale, pentru a sugera că nu există nici măcar individualitate auctorială, că până și actul propriu-zis de a scrie funcționează în rețea. Orlando Postuman își expune liniile de înrâurire(ca să rămân în câmpul lexical prelucrat de Nóra) prin citate din Sașa Zare sau Maria Martelli, spre exemplu, pe care le situează ca mottouri înaintea fiecărei secțiuni, prin prezentarea unei liste bibliografice, dar și prin felul în care sunt construite unele poeme. Spre exemplu, manifestul Ars Piersica valorifică un instrumentar poetic consacrat de Medeea Iancu prin tonul eseistic, repetiții și exacerbarea unor cuvinte-cheie. Sunt poeme-colaj, care îmbină imaginea alienantă a „orașului exemplar de frumos și smart / unde nu ai bani de chirie”, cu statistici despre extincția planetară și cadre dintr-un spațiu multistratificat, simultan intim și deschis spre alteritate, pentru a crea un cenotaf nu atât pentru trecut, cât pentru eradicarea unui viitor posibil: „Un monument nu pentru ce a fost, ci pentru ce ar fi putut să fie”.
Prin acest volum, Nóra Ugron cartografiază „matematica morții capitaliste / corelată unei singure povestiri de dragoste / de pierdere planetară” printr-o voce descentralizată și o privire multifocală, construind o politică a alianțelor (feminoska) într-o ecogeografie unde a jeli împreună-cu devine singurul act revoluționar posibil în capitalocen. Publicarea în sine a acestui volum incomod (despre care nu s-a scris atât cât ar merita) pentru patriarhatul literar este o acțiune politică necesară într-un câmp literar tot mai conservator și estetizant. Nóra Ugron este, de altfel, și una din foarte puținele voci care au avut curajul să adopte o poziție privind genocidul palestinian, prin poemul său cel mai recent, Tăcerea creează consens pentru genocid, publicat în cadrul Zilelor Literaturii Feministe 2023 în format video. Atât textele din Orlando Postuman, cât și acest poem pot la fel de bine funcționa și ca o oglindă prin care totx ar trebui să chestionăm impactul acțiunilor noastre (sau lipsei lor) într-o lume (ce ar trebui să fie) comună.
Orlando Postuman (frACTalia, 2022), volumul de debut al Nórei Ugron, sedimentează direcțiile asumate deja de autoare în poeme care i-au apărut anterior în diverse antologii (Adăposturi: Antologie Queer – 2021, Luminișuri. Antologie de literatură queer ecologică – 2022 și ulterior, în 2023 – Zilele muncii, corpurile muncitoare) editate de Cenaclul X, o grupare inedită în câmpul literar autohton, care folosește „x” ca terminație la cuvintele genizate pentru a nu perpetua împărțirea binară a genului și se singularizează prin demersul (poetic, dar nu numai) angajat, cu potențial emancipator, în vederea demantelării tuturor sistemelor de opresiune.
Încă din titlul, se observă că Virginia Woolf este revendicată ca model tutelar, însă poeta integrează apoi acest personaj în context postuman și rezultă un volum de poezie queer-feministă, anarhistă și antispeciistă. Prin urmare, poemele sunt infuzate de un puternic filon insurgent, care transpare în versuri precum: „distrug capitalismul, / deconstruiesc bărbatul, / lupt cu statul / prin IUBIREA mea, / prin TÂNJIREA mea, / prin PIERDERILE mele, / DUREREA mea distruge totul / și nu mi-e rușine.”, unde Nóra revendică tocmai așa-zisa „sentimentalitate feminină” condamnată de patriarhatul literar, pentru a sfida tradiția rușinii care a fost imputată unei grile de creație feminizate. Prin textele din acest volum, poeta proiectează un viitor postapocaliptic, însă în ciuda acestei nuanțe a postumității și a actului de a jeli nu doar pierderea iubirii, cât și transformările climatice – este, de fapt, o jale planetară – tonul poemelor păstrează, în final, speranța reimaginării și a reconstrucției lumii.
Un concept-cheie în Orlando Postuman este devenirea-împreună-cu (Donna Haraway), instrumentalizat, spre exemplu, în poemul Regeneza, care depășește cadrul subiectivității individuale, prin asumarea unei voci simbiotice, transformând vulnerabilitatea și experiența colectivă a dezintegrării într-un prilej pentru regenerare și reconstrucție sub formă rețelară. Astfel, este eludată posibilitatea eroismului uman(ist), căci regeneza este configurată într-un spațiu al multiplicității biologice și al heterarhiei: „Licheni ce suntem toate; cresc și supraviețuiesc greu. Cresc încet și niciodată singuri. Dar corpul nostru comun de lichen delicat este alcătuit din relații, mii de canale prin care lacrimile și sângele se încâlcesc”. Această procesualitate interconectată este asumată încă din prefața volumului, unde se prezintă dorința de conexiuni multispecii, nevoia aproape testamentară de a reinventa o lume aflată în pragul distrugerii, precum și forța iubirii subscrise unui imaginar acvatic. Doliul pentru extincția universală nu este, deci, pasiv, ci devine un act emancipator, o formă de rezistență, cu forță regeneratoare. Prin transpunerea într-un limbaj poetic transgresiv, deconectat de la normele binare și esențialiste ale unei lumi literare patriarhale, și reconfigurat după principii antispeciiste și queer-feministe, este vizibilizată rețeaua unei ontologii planetare, care poate fi revitalizată prin iubirea, ca afect întemeietor, cu valență politică, după cum afirma feminista radicală Black bell hooks.
În eseul „Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare” publicat în revista Cutra , Nóra Ugron expliciteză atât dislocarea lingvistică, spațială și identitară pe care o presupune experiența de a vorbi o limbă „minoritară”, cât și defamiliarizarea indusă prin încercarea de a scrie în „limba-standard”, tocmai pentru a-i deturna mecanismele integraționiste (și opresive) și a restructura din interior un limbaj înspre crearea unor spații plurale, interstițiale, rizomatice. Așadar, Orlando Postuman este un volum hibrid, care îmbină versuri în română cu secvențe în maghiară sau chiar derivă cuvinte noi, precum „râurește” sau „să dureroz durere, să durerez durere”. Această hibriditate și forță metamorfică lingvistică fuzionează cu fragmentarismul, cu finaluri ale poemelor care se contrag sau cu forme de expansiune, cu autochestionări ale limbajului. Pe de o parte, toate aceste mecanisme textuale anulează certitudinea unui subiect individual, uman și problematizează inclusiv capacitatea limbajului de a conține o astfel de experiență simbiotică, fiind și ceea ce salvează de la acuzația că nonumanul ar putea fi instrumentat drept cadru sau decor pentru potențarea unei voci singulare care să rămână în esență umană. Pe de altă parte, discursul acesta plural este și rezultatul unui proces de queerificare a limbajului, întrucât există o potențialitate subversivă inerentă în, spre exemplu, declinarea unor substantive în maghiară, limbă defectivă de gen gramatical, sau asumarea unei declinări neconforme standardelor gramaticale românești. Prin urmare, intervine aici și proiectul politic mai larg al Nórei, dincolo de mizele volumului propriu-zis, de a destructura orice cadru oprimant și a imagina împreună, căci singure nu se poate noi spații de a învăța și a trăi laolaltă, în afara normelor impuse de un „centru” de putere.
La nivel metatextual, volumul se construiește ca un asamblaj, ca un text plural, care își încorporează sursele, motoarele de influență și articulează niște comunități textuale, pentru a sugera că nu există nici măcar individualitate auctorială, că până și actul propriu-zis de a scrie funcționează în rețea. Orlando Postuman își expune liniile de înrâurire(ca să rămân în câmpul lexical prelucrat de Nóra) prin citate din Sașa Zare sau Maria Martelli, spre exemplu, pe care le situează ca mottouri înaintea fiecărei secțiuni, prin prezentarea unei liste bibliografice, dar și prin felul în care sunt construite unele poeme. Spre exemplu, manifestul Ars Piersica valorifică un instrumentar poetic consacrat de Medeea Iancu prin tonul eseistic, repetiții și exacerbarea unor cuvinte-cheie. Sunt poeme-colaj, care îmbină imaginea alienantă a „orașului exemplar de frumos și smart / unde nu ai bani de chirie”, cu statistici despre extincția planetară și cadre dintr-un spațiu multistratificat, simultan intim și deschis spre alteritate, pentru a crea un cenotaf nu atât pentru trecut, cât pentru eradicarea unui viitor posibil: „Un monument nu pentru ce a fost, ci pentru ce ar fi putut să fie”.
Prin acest volum, Nóra Ugron cartografiază „matematica morții capitaliste / corelată unei singure povestiri de dragoste / de pierdere planetară” printr-o voce descentralizată și o privire multifocală, construind o politică a alianțelor (feminoska) într-o ecogeografie unde a jeli împreună-cu devine singurul act revoluționar posibil în capitalocen. Publicarea în sine a acestui volum incomod (despre care nu s-a scris atât cât ar merita) pentru patriarhatul literar este o acțiune politică necesară într-un câmp literar tot mai conservator și estetizant. Nóra Ugron este, de altfel, și una din foarte puținele voci care au avut curajul să adopte o poziție privind genocidul palestinian, prin poemul său cel mai recent, Tăcerea creează consens pentru genocid, publicat în cadrul Zilelor Literaturii Feministe 2023 în format video. Atât textele din Orlando Postuman, cât și acest poem pot la fel de bine funcționa și ca o oglindă prin care totx ar trebui să chestionăm impactul acțiunilor noastre (sau lipsei lor) într-o lume (ce ar trebui să fie) comună.
February 14, 2023
Alina Purcaru: Farmece în vremuri de criză
Citește cronica scrisă de Alina Purcaru despre "Orlando Postuman" în Observator Cultural.
Puțin se scrie despre debuturi și încă și mai puțin despre debuturile care se abat cu intenție de la intrările sigure în literatura mainstream, iar Orlando Postuman, debutul Nórei Ugron, o astfel de abatere marchează, într-o manieră afină cu abaterea implicit contestatară pe care o orchestra, în același an și tot într-un volum de debut, alexandru adam în stilizări, ap. Cîteva date despre parcursul Nórei Ugron sînt utile pentru a-i pune poezia într-o lumină justă, cu accentele pe valorile pe care le reflectă și pe care autoarea lor le-a asumat ca mod de viață. Nóra Ugron este activistă pentru dreptate locativă, membră a mai multor colective de stînga, coordonatoare de rețea la ELMO (Eastern European Left Media Outlet) și doctorandă în studii de gen la Universitatea din Turku. A publicat în reviste de limba maghiară și română, este membră a Cenaclului X și a contribuit cu poeme în antologiile Precum furtunile (2021), Adăposturi (2021) și Perturbări în desfășurare. Cartea Nórei Ugron se așează, așadar, într-un filon al literaturii cu fibră socială, anticanonice, un filon care capătă din ce în ce mai multă consistență: literatura queer și ecofeministă, postumană, care asumă o critică directă a capitalismului și a capitalocenului, dezavuînd distrugerea planetară a ecosistemelor ca urmare a practicilor ghidate de unica logică a profitului.
Asumînd o etică postumană și o estetică hibridă, care lasă voit la vedere o rețea teoretică revelatoare pentru poziționarea politică a celei care scrie, Orlando Postuman e, în același timp, o carte plină de intensități și emoție, care prinde în propria rețea o mulțime de trimiteri literare: de la aluzia clară la romanul Virginiei Woolf la episoade mitologice sau la un corpus iconoclast din literatură contemporană (texte de Sașa Zare, bianca ela, Maria Martelli, Ocean Voung sau adrienne maree brown). Toate sînt îndreptate către explorarea unor stări de criză acută: pierderea iubirii, jelirea ei ritualizată, în preajma gîndirii magice, proiectarea plină de dorință a unei metamorfoze vindecătoare și, la fel de important, racordarea suferinței individuale la durerea unei întregi planete în prag de distrugere, în urma exploatărilor necontenite. Violența împotriva înseși rețelei de interdependențe în absența căreia viața noastră, a tuturor, nu ar fi posibilă e adusă la un loc cu violența dispariției legăturilor cu iubita, pierderile fiind contemplate sincron, într-o meditație dezgolită, proprie unui doliu generalizat. Anatomia durerii reabilitează, printr-un efort conștient regizat, forme de expresie considerate inferioare, lipsite de valoare și de dreptul de a intra în poezie: suferința nefiltrată după iubirea dispărută, sentimentalitatea asociată iubirii trăite de femei și de persoane queer, (des)cîntecul ca modalitate de vindecare, exhibarea necenzurată a durerii. ,,Durerea mea distruge totul/ corpul meu distruge lumea/ intră în beton/ trece prin pămînt/ prin lavă// și nu se dizolvă/ și nu se termină” – durerea e, aici, o cădere în gol. Ea trebuie să-și epuizeze fiecare stadiu și să-și revendice prezența, care numai discretă nu poate fi, cum nici jelirea unor întregi ecosisteme spulberate de exploatare nesăbuită nu are cum să fie altfel decît stridentă, furioasă, zgomotoasă, nepotolită.
Interconectarea, afirmarea plină de dorință a unei trăiri-împreună, într-un continuum existențial ce include ființe umane și non-umane, sînt coordonate esențiale pe care se așează Orlando Postuman, așa cum notează însăși autoarea, de la început: ,,Întregul meu volum este motivat de această dorință de a fi cu tine V., de a fi cu pădurea din alte părți ale lumii sau ale orașului, de a fi cu alte orașe și spații, de a fi cu diferite specii de cerbi și ciuperci, de a fi cu plante, cu marea și cu pămîntul, cu bacterii și licheni. Acest volum este o odă pentru recunoașterea condiției că toate persoanele, umane sau non-umane, toate ființele, obiectele și spațiile sîntem conectate”. Ce rezultă e un proces amplu de contemplare, dintr-un colț al estului periferic, a acestei lumi amenințate de extincție. Viziunea aceasta e, însă, situată mereu în preajma iubirii, marcată de grijă, durere și indignare în proporții egale. Există o mare tandrețe și o mare expunere în versurile Nórei Ugron, o înțelegere plenară, lucidă și plină de afect a unei lumi aflate în declin, agresate și mercantilizate zilnic, dar în care speranța trebuie ocrotită: ,,Cred într-o lume/ în care există supraviețuire/ nu doar pentru capitaliștii care zboară spre Marte/ cred într-o lume/ în care iubirea reînflorește prin crăpături”. Chiar dacă durerea personală e punct de plecare – și începutul descoperirii unui limbaj poetic –, accentul rămîne mereu pe nevoia unei transformări în registrul transpersonal, al comuniunii: ,,Lianele noastre împletite reconstruiesc pămîntul prin compost și rămășițe”.
Fluiditatea, tranzitarea înțelegătoare, nevătămătoare, la un loc cu toate cele ce ne înconjoară, deschid frecvența principală pe care se desfășoară poemele din Orlando Postuman: ,,Îmi place să mă imaginez/ Virginia Woolf;/ să creez decoruri/ ficțiuni/ vieți/ care trec prin secole/ prin care trec secole/ prin care trec gîndurile ca secole/ prin care trec amintiri/ trec iubiri/ genuri/ trec corpuri/ unul trece în altul” (Orlando Postmodern). În același registru, al fluidului, este lucrul cu limbajul, în această carte în care termeni în limba maghiară coexistă cu cei din română, reflectînd, și la acest nivel, dubla apartenență lingvistică a autoarei și tipul de tranzit pe care îl experimentează în mod curent.
,,Iubirea redefinește lumea”, scrie poeta în deschiderea cărții. Parcurgînd pledoaria luminoasă din scrisul ei, saturat de cunoaștere situată și emoție nudă, în forme stilistice care alternează limbajul frust cu construcții și simetrii insolite, elaborate, această afirmație devine valabilă și pentru viața însăși a poeziei.
Orlando Postuman
Puțin se scrie despre debuturi și încă și mai puțin despre debuturile care se abat cu intenție de la intrările sigure în literatura mainstream, iar Orlando Postuman, debutul Nórei Ugron, o astfel de abatere marchează, într-o manieră afină cu abaterea implicit contestatară pe care o orchestra, în același an și tot într-un volum de debut, alexandru adam în stilizări, ap. Cîteva date despre parcursul Nórei Ugron sînt utile pentru a-i pune poezia într-o lumină justă, cu accentele pe valorile pe care le reflectă și pe care autoarea lor le-a asumat ca mod de viață. Nóra Ugron este activistă pentru dreptate locativă, membră a mai multor colective de stînga, coordonatoare de rețea la ELMO (Eastern European Left Media Outlet) și doctorandă în studii de gen la Universitatea din Turku. A publicat în reviste de limba maghiară și română, este membră a Cenaclului X și a contribuit cu poeme în antologiile Precum furtunile (2021), Adăposturi (2021) și Perturbări în desfășurare. Cartea Nórei Ugron se așează, așadar, într-un filon al literaturii cu fibră socială, anticanonice, un filon care capătă din ce în ce mai multă consistență: literatura queer și ecofeministă, postumană, care asumă o critică directă a capitalismului și a capitalocenului, dezavuînd distrugerea planetară a ecosistemelor ca urmare a practicilor ghidate de unica logică a profitului.
Asumînd o etică postumană și o estetică hibridă, care lasă voit la vedere o rețea teoretică revelatoare pentru poziționarea politică a celei care scrie, Orlando Postuman e, în același timp, o carte plină de intensități și emoție, care prinde în propria rețea o mulțime de trimiteri literare: de la aluzia clară la romanul Virginiei Woolf la episoade mitologice sau la un corpus iconoclast din literatură contemporană (texte de Sașa Zare, bianca ela, Maria Martelli, Ocean Voung sau adrienne maree brown). Toate sînt îndreptate către explorarea unor stări de criză acută: pierderea iubirii, jelirea ei ritualizată, în preajma gîndirii magice, proiectarea plină de dorință a unei metamorfoze vindecătoare și, la fel de important, racordarea suferinței individuale la durerea unei întregi planete în prag de distrugere, în urma exploatărilor necontenite. Violența împotriva înseși rețelei de interdependențe în absența căreia viața noastră, a tuturor, nu ar fi posibilă e adusă la un loc cu violența dispariției legăturilor cu iubita, pierderile fiind contemplate sincron, într-o meditație dezgolită, proprie unui doliu generalizat. Anatomia durerii reabilitează, printr-un efort conștient regizat, forme de expresie considerate inferioare, lipsite de valoare și de dreptul de a intra în poezie: suferința nefiltrată după iubirea dispărută, sentimentalitatea asociată iubirii trăite de femei și de persoane queer, (des)cîntecul ca modalitate de vindecare, exhibarea necenzurată a durerii. ,,Durerea mea distruge totul/ corpul meu distruge lumea/ intră în beton/ trece prin pămînt/ prin lavă// și nu se dizolvă/ și nu se termină” – durerea e, aici, o cădere în gol. Ea trebuie să-și epuizeze fiecare stadiu și să-și revendice prezența, care numai discretă nu poate fi, cum nici jelirea unor întregi ecosisteme spulberate de exploatare nesăbuită nu are cum să fie altfel decît stridentă, furioasă, zgomotoasă, nepotolită.
Interconectarea, afirmarea plină de dorință a unei trăiri-împreună, într-un continuum existențial ce include ființe umane și non-umane, sînt coordonate esențiale pe care se așează Orlando Postuman, așa cum notează însăși autoarea, de la început: ,,Întregul meu volum este motivat de această dorință de a fi cu tine V., de a fi cu pădurea din alte părți ale lumii sau ale orașului, de a fi cu alte orașe și spații, de a fi cu diferite specii de cerbi și ciuperci, de a fi cu plante, cu marea și cu pămîntul, cu bacterii și licheni. Acest volum este o odă pentru recunoașterea condiției că toate persoanele, umane sau non-umane, toate ființele, obiectele și spațiile sîntem conectate”. Ce rezultă e un proces amplu de contemplare, dintr-un colț al estului periferic, a acestei lumi amenințate de extincție. Viziunea aceasta e, însă, situată mereu în preajma iubirii, marcată de grijă, durere și indignare în proporții egale. Există o mare tandrețe și o mare expunere în versurile Nórei Ugron, o înțelegere plenară, lucidă și plină de afect a unei lumi aflate în declin, agresate și mercantilizate zilnic, dar în care speranța trebuie ocrotită: ,,Cred într-o lume/ în care există supraviețuire/ nu doar pentru capitaliștii care zboară spre Marte/ cred într-o lume/ în care iubirea reînflorește prin crăpături”. Chiar dacă durerea personală e punct de plecare – și începutul descoperirii unui limbaj poetic –, accentul rămîne mereu pe nevoia unei transformări în registrul transpersonal, al comuniunii: ,,Lianele noastre împletite reconstruiesc pămîntul prin compost și rămășițe”.
Fluiditatea, tranzitarea înțelegătoare, nevătămătoare, la un loc cu toate cele ce ne înconjoară, deschid frecvența principală pe care se desfășoară poemele din Orlando Postuman: ,,Îmi place să mă imaginez/ Virginia Woolf;/ să creez decoruri/ ficțiuni/ vieți/ care trec prin secole/ prin care trec secole/ prin care trec gîndurile ca secole/ prin care trec amintiri/ trec iubiri/ genuri/ trec corpuri/ unul trece în altul” (Orlando Postmodern). În același registru, al fluidului, este lucrul cu limbajul, în această carte în care termeni în limba maghiară coexistă cu cei din română, reflectînd, și la acest nivel, dubla apartenență lingvistică a autoarei și tipul de tranzit pe care îl experimentează în mod curent.
,,Iubirea redefinește lumea”, scrie poeta în deschiderea cărții. Parcurgînd pledoaria luminoasă din scrisul ei, saturat de cunoaștere situată și emoție nudă, în forme stilistice care alternează limbajul frust cu construcții și simetrii insolite, elaborate, această afirmație devine valabilă și pentru viața însăși a poeziei.
Orlando Postuman
October 3, 2022
Episod despre Orlando Postuman în podcastul Arca lui Zoe
Vorbim despre debutul Nórei Ugron, un volum de poezie care tratează atât de blând conexiunea dintre specii și modul în care aceasta construiește spații noi de a iubi. Un volum care vorbește despre despărțire, și despre o întreagă rețea care se dezintegrează, dar și despre un spațiu literar, în care asumat scrie despre propriile emoții.
Ne bucură existența acestui volum și nu putem decât să vi-l recomandăm și să vă invităm să ne ascultați impresiile.
Link către episod pe Youtube. Găsiți podcastul Arca lui Zoe și pe Spotify, Soundcloud și Apple Podcasts.
Ne bucură existența acestui volum și nu putem decât să vi-l recomandăm și să vă invităm să ne ascultați impresiile.
Link către episod pe Youtube. Găsiți podcastul Arca lui Zoe și pe Spotify, Soundcloud și Apple Podcasts.
September 20, 2022
Andrada Yunusoglu: Capitalismul ucide și iubirea și lumea – despre „Orlando Postuman” de Nóra Ugron
Citește cronica scrisă de Andrada Yunusoglu despre "Orlando Postuman" pe site-ul citestema.ro
Orlando Postuman este un volum despre iubire, o iubire care transcende subiectivitatea umană, pe care o regăsești în toate lucrurile și ființele care te înconjoară. Nóra Ugron deconstruiește și (re)construiește lumea prin iubire, folosindu-se de o confesiune feministă care articulează problematici legate de modul în care capitalismul și cultura patriarhală au contribuit atât la distrugerea vieții intime, cât și la distrugerea lumii.
Poezia feministă explorează sentimente precum inadecvarea, revolta, furia față de normele patriarhale, care limitează experiența și performarea identității. Poemele Nórei sunt despre iubirea queer, durerea despărțirii, experiența și identitatea feminină, statutul autoarelor într-o societate patriarhală și capitalistă, dar și despre depășirea condiției umane și legăturile dintre uman și non-uman, chestionând astfel subiectivitatea umană. De altfel, o dimensiune importantă a volumului este critica adusă desensibilizării umane, lipsa de compasiune și empatie față de lumea înconjurătoare și atitudinea self-destructive a oamenilor. Orlando Postuman reprezintă o mărturie împotriva societății capitaliste și patriarhale, o revoltă față de atitudinea egoistă a omului și a modului individualist de a percepe realitatea din jur.
Universul personal al Nórei se reflectă în natură, fiind o comunicare între suferința personală și modul în care ființele non-umane interacționează cu noi, mai mult decât atât stabilește o comuniune a subiectivităților și vulnerabilităților umane și non-umane.
De aceea, în întreg volumul iubirea pare să depășească planul uman, iubita fiind prezentă în fiecare atingere, fiecare spațiu sau ființă („enumeram obiectele camerei iubirii noastre,/ pisică, plante, rafturi, cărți, culori, culcușuri,/ încercam să enumăr cât mai multe,/ să le fotografiez,/ să devin un negativ din care oricând să pot reproduce/ un monument pentru ce a fost,/ să am o dovadă,/ să am acest colț mereu cu mine/ și pe mine,/ să rămân acasă cu tine”, p. 40), iar natura răspunde la acest stimul, fiind influențată de dispariția ei.
În poeme precum fetița care se simte mereu inadecvată, Scrisoare pentru fete ca mine, Ars Piersica sau Orlando Postmodern este evidențiat sentimentul de inadecvare generat de societatea patriarhală, modul în care femeile și persoanele care nu se conformează normelor patriarhale sunt tratate într-o astfel de societate. Aceste poeme evidențiază modul în care contestarea normelor și valorilor patriarhale duce la alienare, respingere și discriminare.
Poezia confesivă și expunerea problemelor personale sau a celor mai intime gânduri și experiențe a fost și încă este considerată de critica tradițională ca o formă poetică emotivă, non-intelectuală, personală și descriptivă, dar pentru critica feministă poezia confesivă este legătură dintre expresia poetică și schimbarea socială (Linda A. Kinnahan, Lyric Interventions). Poezia feministă explorează în mod explicit cele mai intime și traumatice experiențe din viața autoarelor, pentru că așa poate să conteste modul în care viața personală a fost dintotdeauna normată de factori politici (Rita Felski, Beyond Feminist Aesthetics). Nóra Ugron evidențiază în volumul ei că nu doar viața personală umană este afectată de deciziile Puterii, ci întreaga lume suferă din cauza capitalismului și a patriarhatului.
Orlando Postuman e dovada că iubirea e singura care poate să (ne) salveze și vindece de toate cutumele patriarhatului și capitalismului. Dimensiunea postumanistă și cea feministă fuzionează în volumul Nórei Ugron, subliniind astfel nevoia de decentralizare a subiectivității umane (în special a celei capitaliste și patriarhale), și îmbrățișarea pluri-subiectivității atât umane, cât și non-umane. („când mă veți jeli/ să jeliți moartea manifestată a/ capitalismului/ care ne costă milioane de vieți/ umane și non-umane/ care ne contaminează la toate nivelurile/ de la celulele individuale/ până în ecosisteme maritime întregi”, pp. 93-94).
Orlando Postuman este un volum despre iubire, o iubire care transcende subiectivitatea umană, pe care o regăsești în toate lucrurile și ființele care te înconjoară. Nóra Ugron deconstruiește și (re)construiește lumea prin iubire, folosindu-se de o confesiune feministă care articulează problematici legate de modul în care capitalismul și cultura patriarhală au contribuit atât la distrugerea vieții intime, cât și la distrugerea lumii.
„care va muri prima/ lumea sau iubirea/ pe care este mai greu să o ții în viață/ pe care este mai greu/ să o pierzi/ să o jelești/ pe care este mai greu/ să o amintești/ să o dorești/ să o scrii/ să o rescrii/ să reinventezi/ să reînmulțești/ care va/ renaște prima”, pp. 108-109
Poezia feministă explorează sentimente precum inadecvarea, revolta, furia față de normele patriarhale, care limitează experiența și performarea identității. Poemele Nórei sunt despre iubirea queer, durerea despărțirii, experiența și identitatea feminină, statutul autoarelor într-o societate patriarhală și capitalistă, dar și despre depășirea condiției umane și legăturile dintre uman și non-uman, chestionând astfel subiectivitatea umană. De altfel, o dimensiune importantă a volumului este critica adusă desensibilizării umane, lipsa de compasiune și empatie față de lumea înconjurătoare și atitudinea self-destructive a oamenilor. Orlando Postuman reprezintă o mărturie împotriva societății capitaliste și patriarhale, o revoltă față de atitudinea egoistă a omului și a modului individualist de a percepe realitatea din jur.
Universul personal al Nórei se reflectă în natură, fiind o comunicare între suferința personală și modul în care ființele non-umane interacționează cu noi, mai mult decât atât stabilește o comuniune a subiectivităților și vulnerabilităților umane și non-umane.
„o viespe a intrat prin geamul/ deschis/ și s-a cuibărit e t e r n/ în apa mea de baie/ */ nu știu dacă plantele/ adoptate de mine/ eu le salvez/ sau ele/ mă salvează/ pe mine”, p. 28; „Sper că nu e supărată/ că nu am mai venit./ Nimeni nu ne învață/ cum să explicăm/ pisicilor/ despărțirea”, p. 35.
De aceea, în întreg volumul iubirea pare să depășească planul uman, iubita fiind prezentă în fiecare atingere, fiecare spațiu sau ființă („enumeram obiectele camerei iubirii noastre,/ pisică, plante, rafturi, cărți, culori, culcușuri,/ încercam să enumăr cât mai multe,/ să le fotografiez,/ să devin un negativ din care oricând să pot reproduce/ un monument pentru ce a fost,/ să am o dovadă,/ să am acest colț mereu cu mine/ și pe mine,/ să rămân acasă cu tine”, p. 40), iar natura răspunde la acest stimul, fiind influențată de dispariția ei.
„Dorul meu pentru tine/ este planta de interior/ pe care încerc să o salvez./ Cele mai multe mor din cauza abundenței de apă./ Cum se poate iubi/ mai puțin?/ […]/ Când o plantă arată semne/ de moarte,/ de unde știi până când/ se poate salva?/ De unde știi că nu/ se poate salva?”, p. 26;
„nu erai tu/ ci plantele/ rădăcinile/ semințele/ din care cresc și se ating/ iubiri/ lumi”, p. 85.
În poeme precum fetița care se simte mereu inadecvată, Scrisoare pentru fete ca mine, Ars Piersica sau Orlando Postmodern este evidențiat sentimentul de inadecvare generat de societatea patriarhală, modul în care femeile și persoanele care nu se conformează normelor patriarhale sunt tratate într-o astfel de societate. Aceste poeme evidențiază modul în care contestarea normelor și valorilor patriarhale duce la alienare, respingere și discriminare.
„sunt fetița care se simțea mereu inadecvată/ fetița care nu vrea să se acomodeze regulilor societății/ sunt fetița care se simte mereu inadecvată/ fetița care știe că a se simți adecvată e o prostie”, p. 14;
„cavalera mică arsă/ îți e greu să ridici sabia/ să fii mereu en garde/ amintește-ți să-ți lași sabia JOS/ să te vadă lumea pe dos/ încet nu înseamnă eșec/ în ce ar trebui să te regăsești etern/ dacă nu există/ în lumea asta capitalistă/ nu lăsa să te doară, să te întristă/ viziunea lor nerealistă/ rezistă”, p. 16;
„Când eram mai tânără,/ mi-au zis Marii poeți, Patriarhii Literaturii,/ că: va veni Timpul/ când nu vei mai scrie/ despre Iubire,/ Tânjire/ și Pierdere”, p. 65;
„după ce Marii poeți m-au învățat/ de Rușine/ dacă nu Scriu despre Marile Suferințe ale Subiectului/ a.k.a. Bărbatului Alb Stăpân pe Lume”, pp. 79-80.
Poezia confesivă și expunerea problemelor personale sau a celor mai intime gânduri și experiențe a fost și încă este considerată de critica tradițională ca o formă poetică emotivă, non-intelectuală, personală și descriptivă, dar pentru critica feministă poezia confesivă este legătură dintre expresia poetică și schimbarea socială (Linda A. Kinnahan, Lyric Interventions). Poezia feministă explorează în mod explicit cele mai intime și traumatice experiențe din viața autoarelor, pentru că așa poate să conteste modul în care viața personală a fost dintotdeauna normată de factori politici (Rita Felski, Beyond Feminist Aesthetics). Nóra Ugron evidențiază în volumul ei că nu doar viața personală umană este afectată de deciziile Puterii, ci întreaga lume suferă din cauza capitalismului și a patriarhatului.
Orlando Postuman e dovada că iubirea e singura care poate să (ne) salveze și vindece de toate cutumele patriarhatului și capitalismului. Dimensiunea postumanistă și cea feministă fuzionează în volumul Nórei Ugron, subliniind astfel nevoia de decentralizare a subiectivității umane (în special a celei capitaliste și patriarhale), și îmbrățișarea pluri-subiectivității atât umane, cât și non-umane. („când mă veți jeli/ să jeliți moartea manifestată a/ capitalismului/ care ne costă milioane de vieți/ umane și non-umane/ care ne contaminează la toate nivelurile/ de la celulele individuale/ până în ecosisteme maritime întregi”, pp. 93-94).
