În 2019 aveam în față o alegere simplă. În Republica Moldova nu se mai putea trăi. Miliard furat, justiție îngenuncheată, alegeri locale trucate, anchete regizate – cunoașteți povestea.  Am ales oferta cea mai credibilă, mai ales că opoziția veritabilă formase un bloc comun. Am considerat justificată „alianța nefirească” și m-am bucurat când, chiar și cu lumina stinsă, deputații socialiști și cei din blocul ACUM au reușit să aprindă becul speranței. Într-un an contextul s-a schimbat. Însă scenariul după care se desfășoară lupta politică a rămas același. Am în față o alegere complicată și votul meu va rămâne, cel mai probabil, nevalorificat.

Arsenalul
unui politician este format din vorbe, fapte și bani. Sau, mai ales, bani.
Vorba este (ar trebui să fie) eminamente arma politicianului, un instrument de
convingere, un mijloc de a-și expune ideile și viziunile. Cei din dreapta, cel
puțin au dicția pusă la punct, deși viziunea unui politician trebuie să meargă
dincolo de enunțurile scurte. Ce facem? Luptăm. Când câștigăm? Acum nu putem
spune, să vedem dacă avem voturile necesare. Aveți un plan cum să-l aducem pe
Plahotniuc în fața justiției? Avem. Ni-l spuneți și nouă? Când va fi cazul, vom
spune. Cei din stânga (cu mici dar importante excepții) etalează un limbaj de mahala,
dat fiind că acesta e limbajul majorității populației din Republica Moldova. În
consecință, lupta politică din Moldova nu este o confruntare de idei, ci un contrast
de accente.

Cu referire
la fapte (nu, nu vorbe) te aștepți la chestii tangibile, chestii pe care poți
să le poți pune în buzunar sau, la o adică, să nu te coste atâta, căci de ce,
mama dracului, mai plătim impozite? Foștii, acum compromiși și dezbinați, cu
ștabul la Miami Beach și Tel-Aviv, se fălesc cu majorări de salarii (de parcă
aceste majorări nu s-au făcut din contul contribuabililor, ci din contul
sponsorului principal al emisiunii); drumuri (care au fost bune exact până la
primul îngheț); prima casă (destinată loialiștilor, aflați în mila celor care
și-au terminat-o pe-a cincea).

Despre
faptele guvernării de cinci luni a Blocului ACUM nu se pot spune prea multe.
S-au mișcat încet (angajări, comisii, concursuri), au pus cruce în minister și
au plecat englezește (spre nedumerirea propriilor alegători). Că nu au plecat
de bună voie, că oricum erau să pice… posibil. Dar vorba lui Băsescu –
politica e arta rezultatului. Despre rezultate: acord cu FMI (care, ce-i drept,
a dat peste cap planurile celor din Horeca). Grant din partea Uniunii Europene.
Ok. Funcția de secretar de stat a devenit una politică contrar principiilor
bunei guvernări. E un minus. Faptul că Plahotniuc și agentul său Șor nu mai
sunt la guvernare e plus. Dar să nu uităm că locul criminalilor nu este în
Miami și Tel-Aviv, ci în fața judecății.

Guvernul
socialist (cu puținele elemente din PD care s-au lepădat de satană), condus de
Chicu, a avut și mai puțin noroc. A opus rezistență (cu lăudabilă sobrietate)
primului val de COVID-19. Orice s-ar spune, măsurile de carantină au fost în
mare parte adecvate și, dacă președintele țării ar fi reușit să se abțină de la
bufonade, poate că cel de-al doilea val nici nu s-ar fi produs. Anticipând
eșecul în lupta cu pandemia, socialiștii au umplut agenda cu alte chestii –
cearta cu societatea civilă și victoria (previzibilă ca-n șah) a primilor,
gâlceava cu Uniunea Europeană și mândria națională din Piața Roșie, spre
bucuria propriilor alegători.

Și acum
variabila necunoscută – banii. Aici e buba. Într-o țară democrată, cu reguli
stricte, finanțarea partidelor politice se produce din contul banilor publici,
cotizațiile de membru au o valoare simbolică iar donațiile din partea
simpatizanților sunt monitorizate strict. Nu și în cazul unui stat capturat, a
cărui păcat originar este relația simbiotică vicioasă între sectorul privat și
cel public, relație care conduce în mod invariabil la subordonarea interesului
public unor interese private de grup. Tipic pentru astfel de state este ca un
grup privilegiat de actori privați să finanțeze (prin donații oficiale sau
direct în „pușculița neagră”) campaniile electorale, urmând să-și scoată
pârleala din contul favorurilor la achiziții publice. Clasică în acest sens
este schema demontată în 2014-2016 în Brazilia, dar despre asta merită să
vorbim într-un articol separat.

Revenim la
oile noastre. Până la răsturnarea guvernării oligarhice, cele mai „bogate”
partide erau PD (cu un buget de 49,2 milioane lei, din care 85% erau donații și
cotizații), PSRM (14,7 milioane și, respectiv, 49% donații și cotizații) și
Partidul ȘOR (13,6 milioane și 99% donații și cotizații). Prin contrast, PLDM
dispunea de 9,2 milioane, dar numai 7% erau donații (probabil sediul utilizat
pe gratis). PAS și Platforma DA erau partide „sărace”. Astea sunt cifre
oficiale, indicate în rapoartele financiare prezentate la CEC. E logic să
presupunem (ținând cont de anvergura cheltuielilor pentru concerte, magazine
sociale, proteste organizate, campanii de caritate) că ele reprezintă doar
vârful aisbergului.

Invizibile
pentru CEC și oamenii de rând au fost mijloacele financiare din „pușculițele
negre”, fonduri ilicite, bani peșin. Mie mi-i interesant, bunăoară, dacă
faimoasele „otcaturi”, despre care vorbea lumea-n târg că reprezintă 10 la sută
din valoarea contractului, au avut (mai au?) un caracter sistemic sau erau acte
individuale de haiducie ale funcționarilor publici? Prin sistemic mă refer la
caracterul lor instituționalizat, menit să alimenteze food chain-ul
politic. Presupun că erau acte de haiducie. De ce? Din simplul motiv, că
specificul național a fost (mai este?) ca businessul să conducă pe dinăuntru.
Care ar fi fost sensul pentru Plahotniuc sau Șor să plătească mită, dacă ei
erau creaturi bicefale, cu un cap de bișnițar și altul de politician. Or,
buzunarul era unul și era indivizibil.

Prin
urmare, trebuiau identificate resurse „libere” și aici s-a născut ideea genială
de a fura un miliard din sistemul bancar și, via BNM, din bugetul public.
Firimiturile au fost investite în alegătorii din provincie (Alo, Orhei!), iar suma
de bază transferată în offshoruri. Acum, probabil se cheltuie pe cocteiluri în
Miami Beach și Tel-Aviv, în timp ce noi stăm cu raportul Kroll pe noptieră.

Să presupunem
că donațiile nu vor mai avea un rol determinant de aici încolo. Înseamnă asta
că o să avem alegeri libere și corecte la 1 noiembrie? Eu tare sper că da. Dar asta
nu e suficient. Judecând după cum se desfășoară evenimentele, fiecare din
echipele concurente șutează în propria poartă, încercând să mimeze jocul prin
tradiționalul discurs de ură la adresa oponenților politici. Tentativele de a
răsturna guvernul Chicu sunt o cacealma – cine e nebun ca să preia ștafeta
luptei cu covidul înainte de alegeri prezidențiale? Alegătorii sunt tot mai necăjiți
și mai apatici. Pericolul cel mare este că atunci când se ceartă dreapta cu
stânga, al treilea câștigă.

Nu sunt în
postura să dau sfaturi, dar dacă votul meu contează pentru oricare dintre
candidați, scenariul trebuie actualizat după cum urmează:

Atât
concurenții de stânga și cei de dreapta ar trebui să adopte un discurs pozitiv:
ce urmează să facă cu puterea în caz că o obțin? Rezultatul neașteptat al
alegerilor municipale din anul trecut (când oponenții politici s-au abținut de
la atacuri sub centură) l-a favorizat pe Ion Ceban. Dânsul și-a înnoit
repertoriul. S-a ținut în mâini, a vorbit calm, confident, a spus ce are de
gând să facă. Balanța s-a înclinat. Pentru prima oară Chișinăul a ales un
candidat de stângă.Pentru
partidele de dreapta: Dodon nu e Plahotniuc, și chemările vehemente la lupta
contra oligarhului nu-i vor scoate pe oameni în stradă și nici măcar nu Covidul
e de vină. Flashmobul cu „culioace” a fost amatoricesc, dat fiind că e vorba de
o înregistrare mai veche, din aceiași categorie ca și clipurile făcute publice
imediat după răsturnarea lui Plahotniuc. La acea oră Igor Dodon s-a acoperit cu
o explicație jalnică, dar care a fost oarecum „înghițită” de Blocul ACUM. Prin
contrast cu astfel de „inițiative” un discurs pozitiv ar putea fi construit pe
marginea integrării europene, idee care îi înflăcărează pe cel puțin jumătate
de electorat. Ar fi bine să fie pe puncte, chestii concrete. Trebuie să existe
un plan pentru sectorul justiției, căci e limpede pentru toți că, deși
păpușarul a plecat, păpușile au rămas. Pentru
socialiști: limbajul de mahala e de natură să-i alieneze pe o parte din
alegătorii fideli, cărora momentan le pasă mai mult de Covid decât de Putin. Managementul
pandemiei s-a dovedit a fi incoerent și îl va taxa pe Igor Dodon la prezidențiale.
Păcat de prim-ministru și echipă, care până la relaxarea carantinei la 15 mai a
avut o prestație adecvată. S-a văzut în cifre. Apoi s-a văzut ce se întâmplă
dacă nu ne pasă. În momentul de față, doar o minune mai poate salva moldovenii,
ce-i drept s-a dovedit că „făcătorii de minuni” nu au imunitate la Covid. Un game
changer ar fi ca dracii din Miami și Tel-Aviv să se întoarcă acasă în
cătușe. Atâta doar că printre judecătorii actuali mai figurează vechii lor
„angajați”.

Acestea sunt micile mele „pretenții” față de candidații electorali. Dau votul pentru cine va fi mai convingător. Sau nu-l dau nimănui.

[image error]