HaiBun Reading Challenge discussion

Gata! S-a zis cu provocările din 2017. Încheiem anul cu ultima carte care, conform listei noastre, trebuie să-ți fie recomandată de un prieten. Un mod frumos de a spune adio acestui an, credem noi. Așa că nu uitați să vă contactați prietenii și să-i întrebați ce carte le-a plăcut cel mai mult ori verificați listele voastre de lecturi, poate s-au strecurat acolo recomandări de care ați uitat.

Aici găsiți și recomandările noastre. Doar suntem prietenii voștri, da? :)
http://haibun.md/haibun-reading-chall...

Dealine-ul pentru lecturi: 30 decembrie.

Hai că ne-a mai rămas puțin, puțin de tot!

Salut, cititorilor!
Pentru luna decembrie am citit cartea "Se numea Sarah" de Tatiana de Rosnay, recomandata de o buna prietena care o citise recent si ramasese impresionata de subiectul cartii.
Mie mi-a placut foarte mult. Cartea este alcătuită din două planuri narative legate de un element comun. Din punctul meu de vedere e foarte bine scrisă, cu o poveste atent construită. Autoarea narează viața unei fetițe de 10 ani care este dusă împreună cu familia ei la un lagăr deoarece era purtătoarea unei stele cu şase vârfuri. Înainte de a pleca, fetița şi-a ascuns fratele într-un dulap și i-a promis că se va întoarce .
De cealaltă parte a poveștii, se află o femeie care urmează să se mute împreună cu familia ei într-un apartament care a aparținut străbunicii. Femeia, fiind jurnalistă, dobândește sarcina de a redacta un articol pe baza evenimentelor de la Vel d’hiver (Vânt de primăvară) -o tragedie incredibilă, ascunsă în spatele unui nume atât de nepotrivit. Un secret imens leagă cele două familii separate de câteva decenii.
Cartea a avut un impact emotional puternic asupra mea, cum de altfel toate cartile despe razboi, evrei, Holocaust. O recomand tuturor.

In primul rind felicitari echipei Haibun pentru acest challenge fain si consecventa - 1 an de zile, este un termen deja :). Si doi, felicitari pentru noul club de carte creat pe Facebook. Foarte frumoasa initiativa.

Pentru luna decembrie, va propun un roman stiintifico-fantastic - "Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes. Aceasta carte e un exercitiu literar deosebit. Pentru mine ramine un mister cum autorul reuseste sa descrie atit de minutios procesul de transformare a lui Charlie, un adult intirziat, cobaiul experimentului de crestere artificiala a inteligentei. Un experiment, care initial, desigur, ca se petrece pe un soricel (cu nume frumos, Algernon). Bun, accept ca te poti documenta si observa cu ascutime comportamentul unui retard si cu talent sa ii reflecti actiunile. Dar cum sa redai atit de bine naivitatea asta innascuta si sa anticipezi cum s-ar comporta daca ar deveni brusc un om foarte destept ? Si pe urma sa explici atit de bine cititorului cum ochii aia calzi se transforma incet in ochii obositi a unui geniu, torturat de propria-i cunoastere si descoperire de sine. Atit Charlie, cit si soricelul nostru, trec prin aceleasi stari de transformare psihica atit de rapid, ca azvirliti asa dintr-un perete in altul, iti da senzatia de stele verzi. La un moment dat, Charlie isi spune ca inteligenta atit de mult rivnita nu fac cit nici o ceapa degerata. De ce ? O sa puteti afla rasfoind cartea.
Iar Algernon... nu va zic ce pateste, in caz ca vreti totusi sa cititi cartea. Pentru ca e vorba de inteligenta emotionala, care cred ca nimeni nu ii va intelege cursul, la nici cel mai inalt grad de dezvoltare si progres.
Mi-a placut mult forma aleasa a naratiunii - fiti pregatiti pentru o scriere semi-analfabeta la inceput (Charlie scrie rapoarte de progres despre ce simte), spre una foarte bine coagulata - ca sa intelegeti singuri cum se ajunge la starea unui IQ de 185 - un efect literar foarte bine gindit.
Intrebarea cu care m-a lasat cartea in gind se tot duce acolo - daca reusim sa crestem artificial inteligenta, cu inima intre timp cum facem? Nicicum. Pentru ca inima bate altfel decit mintea.

Recomand cartea cu toata increderea ca o sa va placa.

Cartea aleasa de mine pentru luna decembrie este Romain Kalbris de Hector Malot. Am citit-o la recomandarea tatei. E un fel de Tom Sawyer intr-un roman de Jurles Verne.
E vorba despre baiatul Romain Kalbris care isi pierde tatal la o varsta tragica si ajunge sa descopere viata de marinar, greutatile de a fi un fugar.
Cartea nu mi-a placut deloc, e plictisitoare, multa descriere si de abia am citit-o. Nu am retinut nimic din ea.
Daaar, pot sa spun ca tata a avut cateva lecturi groaznice in copilaria lui. :)
An Nou fericit, tuturor! Abia astept noul Hai Bun Reading Challenge din 2018.

Luna decembrie a fost productiva pentru mine, am reusit sa citesc 3 carti recomandate de prieteni

"În pielea unei jihadiste: o mărturie despre filierele de recrutare ale Statului Islamic" de Anna Erelle

Istoria cartii m-a captivat, desi recunosc ca genul ei si anume "investigatie-document" nu e preferatul meu. Admir curajul jurnalistei pentru implicarea in asa subiect si sfera periculoasa, eu nu aveam idee ca in tarile europene se intimpla chestii de genul celor descrise. Si imi provoca dezgust profund atitudinea teroristului fata de noua jertfa, iar fanatismul lor sa supuna pe toti in jur religiei lor cu orice pret si sa omoare in numele lui Alah e supraputerilor mele de a intelege.

"Seventeen" de Kenzaburō Ōe

Daca adolescentul lui Sallinger din romanul "De veghe in lanul de secara" traia in Japonia postbelica, ar fi fost aruncat intr-o familie unde nu se mai serbau zilele de nastere, mai mult, erau uitate de tot, cu niste parinti absenti si frati insingurati, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17. Autorul reuseste in o mica nuvela sa concentreze drama unui seventeen care-si striga singuratatea, furia, teama de moarte si toate complexele adolescentei intr-un mod brutal. Analiza demna de priceperea unui psiholog uns cu toate alifiile te impiedica sa lasi cartea din mana chiar si in momentele in care tristetea personajului devine infioratoare.

"Noi" de Yevgeny Zamyatin

Lumea portretizată de Zamiatin e absolut incredibilă. Cândva în viitor, planeta noastră rămâne doar cu 0,2 % din populația sa. Dispare noțiunea de națiune sau țară, lumea fiind guvernată de Statul Unic. Oamenii nu mai au nume, ci sunt simple numere, viața lor fiind controlată riguros de către autorități. Cuvinte precum intimitate, personalitate, creativitate sau suflet au devenit arhasime care nu își mai au locul în noua lume. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării; există ore speciale pentru muncă, plimbări și împerechere. Da, împerechere, nu dragoste, fiindcă sentimentele au fost interzise în Statul Unic. Noțiunea de familie a dispărut, copii fiind instituționalizați imediat după naștere. Procreerea a devenit o simplă îndatorire cetățenească, un gest mecanic și lipsit de orice pasiune.
Deși a fost scris acum aproape o sută de ani, romanul lui Zamiatin este cu adevărat unul hardcore. Totul este dus la extrem. Pereții caselor sunt transparenți, singurul moment de intimitate consumându-se în timpul Orei Personale (momentul procreării). Statul Unic este condus de către un binefăcător, nu există opoziție sau democrație, oamenii ghidându-se după niște reguli clare.
Destul de șocant decât celebrele distopii pe care le-am citit anterior. Și cea mai șocantă scenă dintre toate mi s-a părut cea a operației de suflet.
În ciuda faptului ca Orwell s-a inspirat pentru romanul "1984" din „Noi”, eu consider că sunt absolut diferite ca atmosferă, viziune și redare a ideilor.