Mihaela Cîmpian

“He thought, that all men, trickled away, changing constantly, until they finally dissolved, while the artist-created images remained unchangeably the same. He thought that the fear of death was perhaps the root of all art, perhaps also of all things of the mind. We fear death, we shudder at life’s instability, we grieve to see the flowers wilt again and again, and the leaves fall, and in our hearts we know that we, too, are transitory and will search for laws and formulate thoughts, it is in order to salvage something from the great dance of death, to make something that lasts longer than we do. Perhaps the woman after whom the master shaped his beautiful Madonna is already wilted or dead, and soon he, too, will be dead; others will live in his house and eat at his table- but his work will still be standing hundreds of years from now, and longer. It will go on shimmering in the quiet cloister church, unchangingly beautiful, forever smiling with the same sad, flowering mouth.”
― Hermann Hesse

“Există ceva dincolo de reprezentare? Cunoașterea e o fereastră demnă de încredere spre real, sau doar un sistem de sticle opace și împodobite cu figuri care filtrează numai imagini false și umbre îndoielnice de adevăr? Există într-adevăr ceva îndărătul cunoașterii sau nu există nimic, ca și îndărătul vieții? Să fie oare numai o oglindă a ei însăși, scoarță fără trunchi, draperie a golului?”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“E oare prima dată când un fricos își închipuie că e erou, când un literat se crede poet, când un idiot își dă aere de om mare? [...] Asemenea răbufniri de genialitate obosită sunt semnul ticăloșiei și suferinței omului mediocru - acela care nu e nici dobitoc în toată regula, nici geniu suprem, nici plantă care vegetează ani în șir, nici suflet care creează cu furie - nici pachet de materie surdă, nici un stâlp de foc în fața popoarelor. [...] Sunt suspendat între cer și pământ, prea greoi ca să mă înalț spre stele și prea eteric ca să scormonesc în noroi. Sedimente de cultură, reminiscențe poetice, furnicare de gânduri au făcut din mine un om inadaptabil la viața temeinică a valorilor practice și mecanice, dar n-au fost suficiente pentru a mă face vrednic de viața unui rege al intelectului. Măcar să nu fi cunoscut deloc, nici pe departe, nici o clipă, sfâșietoarea bucurie a creației! Să mă fi născut și să fi rămas, o data pentru totdeauna, un biet imbecil fără conștiință, un modest creștin fără remușcări, un idiot cumsecade, fără pretenții! Dar nu! Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să-nțeleg că nu sunt destul de superior, nimic mai mult.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“The cradle rocks above an abyss, and common sense tells us that our existence is but a brief crack of light between two eternities of darkness. Although the two are identical twins, man, as a rule, views the prenatal abyss with more calm than the one he is heading for.”
― Vladimir Nabokov, Speak, Memory