Octavian Paler's Blog

Trahanache e mărginit și influent. Cațavencu e veros, lipsit de scrupule. Agamiță Dandanache e decrepit și cu pretenții. Totuși, în comparație cu Cațavencii, Farfurizii și Tipăteștii de azi, lumea lui Caragiale pare aproape idilică! E chiar capabilă să se mântuie prin râsul pe care-l provoacă, pe când demagogii, carieriștii, canaliile de azi n-au haz. In fața lor, râsul se transformă în grimasă.

După decembrie ’89, când demagogia s-a “democratizat”, ne-am pomenit destul de repede cu un Cațavencu “de tranziție” care a învățat expresii noi. El “implementează”, “anvizajează” sau ne lămurește cum “se derulează” cutare problemă. În rest, “progresul, stimabile, progresul”!  Totul pare o farsă pe care ne-a jucat-o soarta. Căci nu poți să vezi la nesfâșit “Scrisoarea pierdută” nici măcar în forma originală, dar cu atât mai puțin în forme caricaturizate. În parlament sau în alte saloane ale Puterii, Cațavencu, Farfuridi și Agamiță nu te amuză, te exasperează.

Și mai e ceva. La Caragiale, “cetățeanul turmentat” e doar amețit de trăncăneala politică și indecis. Acum, a depășit această stare. E dezamăgit, nervos, hărțuit de griji. A obosit ascultând fraze goale. Nu mai are răbdare să urmărească “spectacolul”, să-l asculte pe Farfuridi vorbind despre Europa, pe Agamiță vorbind despre cum a întors-o, “cu politică”, pe Trahanache invocând “enteresul țării”, pe Cațavencu amenințând cu publicarea de plastografii în “Răcnetul Carpaților”.

Cațavencu, Trahanache și ceilalți contează, la Caragiale, pe șansa de a-l “manipula”, cum am zice azi, pe “cetățeanul turmentat”. În privința aceasta, nu s-a schimbat nimic. Numai că fără fostul “cetățean turmentat”, devenit “cetățeanul apatic”, “cetățeanul scârbit” sau “cetățeanul disperat”, toată agitația Cațavencilor, a Farfurizilor, a  Tipăteștilor e lipsită de noimă. De aceea, retragerea lui de pe scenă și metamorfozele lui ar trebui să-i neliniștească, ba chiar să-i sperie. “Spectacolul” rămâne fără sens, hilar, grotesc, dacă Farfurizii, Cațavencii, Tipăteștii ajung să joace între ei, pentru ei, într-o sală goală. “

Vremea Întrebărilor – Caragiale și noi – aprilie 1994

Au trecut 18 ani de când Octavian Paler a scris acest articol.  Încep să nu mai cred în vorba chimistului francez Lavoisier, că “în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Adevărul este că, nu cuvintele lui Lavoisier sunt false, ci natura noastră. Ne-am rupt de natura noastră de oameni, ne-am rupt până și de legea relativității lui Einstein, nu mai suntem o formă de energie, am devenit statici, pietrificați, nu ne mai transformăm. Pur și simplu nu reușim să atingem “ordinea implicită” a “universului” în care trăim. Am întors pe dos chiar și teoria cuantică a lui Bohm, care spune că universul este conținut în fiecare parte a sa, și că fiecare parte este condensarea întregului univers.

Dar de fapt, teoria este adevărată, și haosul din noi înșine devine haosul general al universului în care ne ducem evanescenta existență. Am rămas la planul dens al universului, nu putem atinge planurile subtile ale acestuia, pentru că suntem lipsiți de energia necesară transformării.  Ne-o consumăm pe lucruri fără nici o importanță. La ordinea implicită putem ajunge numai transformându-ne.

Prin urmare, staționăm,  iar pe scena politică “petrecerea” continuă.

[...] O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri.

Pasiunea este singura stare care ne duce către noi înşine, şi intensitatea efectelor ei poate fi mai mare sau mai mică, fiindcă pe drumul trasat de ea, ne aflăm toate slăbiciunile fiinţei noastre, în special dorinţa de a renunţa atunci când evenimentele exterioare ne stau împotrivă.

Nu intensitatea efectelor ei are importanţă, ci durata, permanenţa acţiunii ei. Dacă nu durează, un foc de paie nu poate fi încadrat în categoria pasiunii. Pe drumul pe care ne conduce, suntem nevoiţi să renunţăm la toate dorinţele personale, care sunt fără deosebire, reprobabile, de aceea, pasiunea este o acţiune purificatoare de Sine, care ne dezveleşte sufletul, pentru ca în final să îl elibereze din strânsoarea părerii de sine însuşi, dar şi a părerii celorlalţi.

Cel mai mare duşman al pasiunii este părerea celorlalţi despre manifestarea ei, şi dacă ţinem foarte mult la părerile lor, pasiunea se răceşte şi moare. Ea este focul nostru interior care arde după Dumnezeu, şi care ne arde până la urmă toate răutăţile, chiar şi pe acelea pe care le considerăm nevinovate şi care nu au ca obiect decât propria noastră persoană.

Singură pasiunea, ajunge pentru descătuşarea iubirii pe care o ţinem ascunsă în cutele inimii noastre omeneşti. Atunci, nu ne mai pasă dacă suntem iubiţi de vreun suflet, căci noi le iubim pe toate, cele mari, dar şi pe cele mai mici. Singurul lucru pe care nu putem să-l facem, este să iubim un suflet mort, şi atunci facem tot ce ne stă în putere să trezim la viaţă acel suflet, chiar să îl zguduim prin metode ce pot părea – şi chiar par – reprobabile şi dezgustătoare.

Norocul nostru este că Dumnezeu nu se uită ca oamenii, numai la exterior, ci priveşte în inima noastră – de altfel Singurul,  în afară de noi înşine – care poate vedea ce anume ascunde ea, adevăratul ei scop.

Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…Cine are capacitatea de a se îndrăgosti, poate avea mereu încredere în iubire și în valoarea omului de care s-a îndrăgostit.

Azi este ziua îndrăgostiților.

Bine zis…fiindcă îndrăgostiții nu iubesc încă. Se poate spune că simt și ei un fel de iubire, dar forma  pe care o simt ei este pe treapta cea mai de jos a iubirii. Ei încă dăruiesc din ceea ce n-au. Până la urmă o vor dobândi – asta bineînțeles dacă își vor menține trează pasiunea – și atunci vor ști  că de ziua îndrăgostiților nu mai e nevoie să-și dovedească iubirea, dăruind mici atenții, pentru a primi o îmbrățișare, sau un sărut, ori mai multe, ci vor simți atâta bucurie pentru iubirea pe care o simt, încât, cel iubit privindu-i în ochi – care este fereastra sufletului – vor ști că sunt cei mai norocoși oameni din lume. Iubire înseamnă sacrificiu, înseamnă să îți dăruiești întreaga viață celui iubit.

Cine va vrea să își salveze viața, chiar și pentru cel iubit, și-o va pierde, și nici iubitul/iubita nu va simți că îl/o iubești. Iubire înseamnă încredere absolută unul în celălalt. Iubire înseamnă acea încredere că sufletul din fața ta are nevoie de al tău pentru a crește, pentru a se avânta spre lumină. Înseamnă să simți nevoia sufletului și să i-o împlinești. Doar pe cea a sufletului.

Tinerii (dar nu numai) simt nevoia să aibă pe cineva lângă ei, dar atâta timp cât la mijloc este instinctul de supraviețuire a speciei, și atâta timp cât vor dori ca prin consfințirea ei printr-un contract, să fie asigurați că nimeni nu le-o va lua, este dovada certă că iubirea nu a venit încă la ei.

Contractul nu poate crește o iubire dacă nu există încredere, dacă există gelozie (oricât de mică), dacă există dependență de orice fel, a unuia de celălalt, dacă există orgolii cât de mici, dacă există îndreptățirea unuia în defavoarea celuilalt.

Când toate dependențele vor fi murit, indiferent de ce natură vor fi fost ele, atunci, ceea ce va rămâne va fi iubire, va fi strălucirea sufletului, lumina, adevărata lumină.  Contractul ne ferește de o bătrânețe în lipsuri, dar dacă acceptăm compromisurile cu noi înșine numai pentru a trăi o viață fără lipsuri, indiferent care ar fi acelea, și pentru că acel contract oferă această siguranță, el ne fereste și de iubire, ne ferește de marea iubire care ne aduce darul suprem: Lumina, fără de care – să nu ne amăgim altfel – nu vom trăi veșnic. Nu spun să ne ferim de contract, dar dacă nu poți renunța la el, ca scop ultim al relației tale de iubire, să știi că încă nu iubești. Va mai curge multă apă pe Dunăre, și vei trece prin multă suferință, chiar cu contract, până ce vei ajunge să știi că iubirea merită orice sacrificiu. Pentru că iubirea este Lumina Duhului Sfânt. Dacă nu am dobândit această Lumină, putem să ne luăm adio de la viață, și de la viața în doi, cu contract cu tot.

Scopul vieții noastre este dobândirea iubirii adevărate, iubirea care înseamnă Lumina. Tot ce este în afara ei, este de formă. Esența iubirii este bucuria de a trăi, cu sau fără cel/cea pe care îl/o iubești și absența suferinței pentru că nu ne-am împlinit oarece dorințe, indiferent de ce natură ar fi acelea.

Le urez tuturor îndrăgostiților mult noroc, și focul pasiunii de a descoperi iubirea din ei înșiși să le țină trează voința și încrederea pentru tot restul vieții lor!

Poate că, pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou.

Viaţa pe un peron

"Cosmar", "nemutilati"…Orice cosmar iti mutileaza sufletul, cel putin in timpul cosmarului. Fiindca in negura care te impresoara, instinctul este ascutit la maximum, iar sufletul , care este constiinta, este condus de instinctul de supravietuire in mod abuziv. In acest caz, sufletul nu poate sa ramana nemutilat, nu are cum.

Esential este crestinismul in acest caz, fiindca crestinul, prin intoarcere la Hristos, primeste puterea de a se ridica. Ne ridicam prin Iubirea Lui, nu prin puterea sufletului nostru care intotdeauna iese mutilat dintr-un cosmar. Numai Iubirea iti reda speranta.

"Tu nu m-ai cauta, daca nu m-ai fi gasit deja" zicea Pascal. Mi se pare un paradox ca oamenii cauta neincetat iubirea, odata ce, reusind sa iasa dintr-un cosmar, au gasit-o deja. Ar putea parea ca iubirea nu este totuna cu dragostea de viata, dar dupa mine, este unul si acelasi lucru. Bineinteles ca raportandu-ne numai la noi insine, fiindca cerand-o de la altcineva, daca nu o are, sau nu stie ca o are, s-ar putea sa cadem intr-un cosmar si mai mare, dar iluzoriu, fiindca ceea ce voiam, aveam deja. Cum ai putea, bogat fiind, sa incepi sa cersesti? De unde rasare aceasta lipsa?

“Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”

Viaţa pe un peron

Tăcerea e de aur, zice un proverb. Este, de ce nu, dar numai în cazul când se tace din iubire pentru omul de lângă noi. Iubirea nu vrea să aibă ultimul cuvânt, fiindcă ea este însuși Cuvântul, și toate cuvintele la un loc.

Tăcerea este cumpătare de cele mai multe ori, și este de înțeles să taci, când nu se poate spune nimic mai mult, dar nu pot fi de acord cu tăcerea ca armă. După mine, tăcerea ca armă este cea mai josnică dintre toate armele inventate de om, pentru că este apanajul lașilor, al celor care se lipsesc de bună voie de atributul curajului, singurul care ne conferă, în ultimă instanță, libertatea – în timp ce argumentarea, fiind apanajul ființelor dotate cu inteligență, este bazată pe o gandire verticală. Tăcerea ca armă este apanajul tâmpiților, al celor care nu pot comunica din frica să nu piardă ceva, să nu se piardă pe ei înșiși. Nu e nimic de pierdut aici, iar dacă totuși s-ar pierde ceva, acel ceva merita cu adevărat pierdut: un egoism feroce, o atitudine dictatorială, și un cult al personalității dus la paroxism.

Iubirea nu poate fi practicată decât de oamenii care au o inteligență emoțională dezvoltată deasupra pragului iubirii de sine, acesta fiind cel mai scăzut nivel de inteligență emoțională, care nici nu îi poate permite individului un mod de gândire lateral, mult mai cuprinzator chiar decât modul de gândire vertical al argumentării. O problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a fost creată; trebuie să evoluezi ca să o rezolvi, zicea Einstein. O fiinta umana care nu simte empatie ori compasiune, si nici nu este capabilă de argumentare, este o fiinta umana cu handicap, si din păcate mulţi dintre românii societaţii de inceput de secol XXI au acest handicap.

Dar, nu cumva tăcerea, de cele mai multe ori – dat fiind faptul că, majoritatea oamenilor sunt lipsiți de sentimentul iubirii aproapelui – vine din îngâmfarea deșteptului viclean ce zice : “cu tăcerea îi frigi pielea”? De această armă se prevalează de fiecare dată așa-zișii oameni superiori.

“A fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar.” zicea și Mircea Eliade.

“Da, nu e întotdeauna o înţelepciune să spui

că muzele tac între arme.

Cuvintele mele sunt aici şi le strâng

ca pe o lance.

Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.

Ştiu, tu ai tăcut toată viaţa

şi ar fi trebuit şi eu să fac, poate, la fel,

dar trebuia odată ca din tăcerea noastră

să ţâşnească un strigăt

şi, iată-l, îmi umple gura de speranţă şi lacrimi

şi de o tristeţe însorită

ce-mi aparţine, nu mai ştiu,

mie sau mormântului meu. Dar

aceasta aproape nu mai are

nicio importanţă.”

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

"Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic."

Viaţa pe un peron

Tăcerea e de aur, zice un proverb. Este, de ce nu, dar numai în cazul când se tace din iubire pentru omul de lângă noi. Iubirea nu vrea să aibă ultimul cuvânt, fiindcă ea este însuși Cuvântul, și toate cuvintele la un loc.

Tăcerea este cumpătare de cele mai multe ori, și este de înțeles să taci, când nu se poate spune nimic mai mult, dar nu pot fi de acord cu tăcerea ca armă. După mine, tăcerea ca armă este cea mai josnică dintre toate armele inventate de om, pentru că este apanajul lașilor, al celor care se lipsesc de bună voie de atributul curajului, singurul care ne conferă, în ultimă instanță, libertatea – în timp ce argumentarea, fiind apanajul ființelor dotate cu inteligență, este bazată pe o gandire verticală. Tăcerea ca armă este apanajul tâmpiților, al celor care nu pot comunica din frica să nu piardă ceva, să nu se piardă pe ei înșiși. Nu e nimic de pierdut aici, iar dacă totuși s-ar pierde ceva, acel ceva merita cu adevărat pierdut: un egoism feroce, o atitudine dictatorială, și un cult al personalității dus la paroxism.

Iubirea nu poate fi practicată decât de oamenii care au o inteligență emoțională dezvoltată deasupra pragului iubirii de sine, acesta fiind cel mai scăzut nivel de inteligență emoțională, care nici nu îi poate permite individului un mod de gândire lateral, mult mai cuprinzator chiar decât modul de gândire vertical al argumentării. O problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a fost creată; trebuie să evoluezi ca să o rezolvi, zicea Einstein. O fiinta umana care nu simte empatie ori compasiune, si nici nu este capabilă de argumentare, este o fiinta umana cu handicap, si din păcate mulţi dintre românii societaţii de inceput de secol XXI au acest handicap.

Dar, nu cumva tăcerea, de cele mai multe ori – dat fiind faptul că, majoritatea oamenilor sunt lipsiți de sentimentul iubirii aproapelui – vine din îngâmfarea deșteptului viclean ce zice : "cu tăcerea îi frigi pielea"? De această armă se prevalează de fiecare dată așa-zișii oameni superiori.

"A fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar." zicea și Mircea Eliade.

"Da, nu e întotdeauna o înţelepciune să spui

că muzele tac între arme.

Cuvintele mele sunt aici şi le strâng

ca pe o lance.

Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.

Ştiu, tu ai tăcut toată viaţa

şi ar fi trebuit şi eu să fac, poate, la fel,

dar trebuia odată ca din tăcerea noastră

să ţâşnească un strigăt

şi, iată-l, îmi umple gura de speranţă şi lacrimi

şi de o tristeţe însorită

ce-mi aparţine, nu mai ştiu,

mie sau mormântului meu. Dar

aceasta aproape nu mai are

nicio importanţă."

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

Trei conditii trebuia sa indeplineasca un tanar in Lisa pentru a trece pragul maturitatii: sa fie un bun cosas, sa bea o cantitate apreciabila de rachiu fara sa se clatine si sa devina destul de practic incat sa-si vada clar propriul sau interes, care-l diferentia de ceilalti. [...]

Astfel ca, din punctul de vedere al lumii in care am vazut lumina zilei, mi-ar fi greu sa pretind ca m-am maturizat vreodata cu adevarat. Unica mea performanta, aceea de cosas de elita, s-a invechit. De altminteri, ea nu prezinta nici un fel de interes in Bucuresti. Ca sa ma judec, ar trebui sa adopt alte criterii, or aici patrund pe un teren extrem de controversat. Traiesc, probabil, intr-o varsta echivoca in care, pe pragul batranetii, mai am impulsuri tardive de adolescent. Si cand ma gandesc ca am pornit sa ma maturizez sub semnul unei devize care parea foarte promitatoare! "Per aspera ad astra", "Pe cai aspre catre stele", un dicton din Seneca ales pentru tabloul de absolvire a liceului "Radu Negru" din Fagaras de catre promotia anului 1945. [...] N-am ajuns la "astre", nici n-am infruntat cararile abrupte, anevoioase. In general, m-am multumit cu drumurile sigure, batatorite, si numai rareori am indraznit s-o pornesc pieptis.

E drept ca autorul tragediei "Hercule furios" de unde a fost extrasa deviza tabloului nostru, n-a facut parte niciodata din maestrii mei. Si nici nu putea face. Mai intai ca l-am citit la o varsta cand moderatia mi se parea ridicola, mai ales in conditiile in care atatea imi lipseau. Ce puteam sa inteleg atunci din moderatia stoica? Indeosebi dintr-una predicata de cineva care putea sa-si permita orice, fiind sfetnicul unui imparat. Ea mi se parea o insulta adusa celor care o traiau impotriva vointei lor. [...]

Dupa gustul meu de atunci, as fi ales ca deviza aceasta fraza din Stendhal : "Doreste mult, spera putin, nu cere nimic". Ea ma exprima perfect, junele din forografie, care are chipul meu fara riduri, cunoscand, spre deosebire de mine, valoarea lucrurilor gratuite.

Viata ca o corida – Per aspera ad astra

Maturitatea omului, inseamna si acum, la fel ca intotdeauna, cam aceleasi lucruri: indeplinirea unui complex de cerinte fizice, morale si sociale. Adica, cu alte cuvinte, un om matur inseamna un om cu un eu bine conturat si puternic.

Dar ce inseamna maturitatea sufletului, foarte putini ajung sa afle, nici macar toti aceia care imbatranesc, despre care s-ar zice ca sunt maturi sufleteste.  Putini sunt cei care ajung sa li se maturizeze sufletul, caci maturizarea sufletului inseamna inainte de toate absenta totala a suferintei, adica a durerii pentru propria persoana, pentru diverse motive, ale lui insusi, sau ale altora, inseamna lipsa totala a dependentei de orice, de lucruri, de locuri, de persoane, ori de anumite stari sufletesti care produc bucurie ori placere.

Am citit undeva ca, omul va evita prin orice mijloace, confruntarea cu propriul sau suflet. Ori, nici un om nu va putea evolua si maturiza sufleteste, atata timp cat evita intalnirea cu ceea ce ii este contrar.

Octavian Paler a fost un om matur, pentru mine a fost clar acest lucru, inca de cand a lansat ideea polemicilor cordiale.  Un om care nu poate polemiza cordial pe orice fel de subiect, mai ales propria persoana, nu poate intra in categoria oamenilor maturi.

Nu exista oameni maturi in lume, poate in manastiri, dar nici acolo nu mai gasim prea multi.  Maturitate sufleteasca inseamna impacarea cu propriul suflet, si nu resemnarea lui. Inseamna recunoasterea adevarului ca omul este un amestec de bunatate si rautate, de intuneric si lumina, deopotriva si in acelasi timp, ca nu exista oameni rai, si oameni buni, ci oameni care sufera mai mult sau mai putin, si oameni care si-au depasit suferinta.

Am gasit intr-o carte, ceea ce spunea Sfantul Ioan Gura de Aur, scriitorul Sfintei Liturghii:"a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor".

Traim intr-o lume a imaturitatii, a nebuniei si a patimilor de tot felul, si nici macar nu ne sinchisim ca traim atat de putin, alergam dupa lucruri materiale, si la maturitatea sufletului nu ne mai gandim, fiindca nu mai avem timp. Cu adevarat este un paradox faptul ca, desi avem timp pentru toate in viata, noi nu ne gasim timp decat pentru aspectul pecuniar al existentei, gandindu-ne mereu ca moartea li se intampla numai altora, si nu ca este o realitate finala pentru fiecare dintre noi.

Ca să-şi împlinească destinul cu acel minimum de intransigenţă interioară pe care o presupune o operă, un creator trebuie să înainteze pe o cărare îngustă între două câmpuri. Dintr-unul îl cheamă Viaţa. Din celălalt se aud cântecele de sirenă ale gloriei.

El, care ştie preţul vieţii, pentru că altfel n-ar  putea crea nimic, şi care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura până la capăt pe nici unul din aceste câmpuri. Trebuie să revină mereu la cărarea sa, la singurătatea sa.

Preţul plătit pentru norocul talentului său e că, într-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar dacă nu e ascet, un artist are o asceză pe care nu i-o cunoaşte nimeni.

Viaţa nu-i dă totul sau el nu poate lua totul de la viaţă pentru că altfel ar trebui să sacrifice o parte din creaţia sa. Nici cântecele de sirenă ale gloriei nu le poate asculta prea mult fără riscuri.

Cel mai adesea, trebuie să audă tăcerea. Altfel spus, un artist trebuie să se mulţumească cu mai puţin decât i se oferă şi să dea mai mult decât a primit.

Înghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.

Polemici Cordiale

Observ de ceva timp la artistii nostri ca, cei mai multi dintre ei se lasa prea mult ademeniti de cele doua lucruri despre care aminteste si Maestrul in Polemicile Cordiale – lucruri care ii impiedica sa-si implineasca destinul artistic: tentatiile marunte ale vietii si infruptarea fara limita din drogul cu gust dulce, dar distrugator al gloriei.

Poate ei cred ca talentul primit li se cuvenea, si ca nu trebuie sa plateasca nimic in plus pentru el, la fel ca si oamenii obisnuiti, ca si netalentatii, neindemanaticii,  mediocrii artelor de tot felul.

Credeti ca altora li se cuvine sa primeasca mai mult de la Creator, si sa nu dea nimic in schimb? Eu cred ca nu ar fi drept fata de ceilalti, care au primit la nastere mai putin sau deloc, astfel de talente.

Artistilor nostri  le plac laudele mai mult decat critica – si aici ma refer la cei mai mediocri dintre ei – negandindu-se la un fenomen fizic cat se poate de simplu, si anume,  ca inertia poate fi invinsa numai prin frictiune, prin eliberare de caldura (aparuta la ranirea amorului propriu), iar evolutia nu se poate produce fara miscare, intrucat inertia il tine pe loc;

oricine stie ca ceva ce sta pe loc este precum  apa care nu mai curge – incepe sa balteasca, sa miroasa, iar orice asanare are loc cu eliberare de mirosuri neplacute, si cu efort. Cu cat balta este mai adanca, si mai linistita, cu atat asanarea va fi mai dificila, iar mirosurile eliberate vor fi din cele mai imputite posibil. Dar spune-le asta unora dintre artistii nostri, si te vor trata cu indiferenta si/sau iti vor spune ca „ai luat-o pe aratura":) .

Pentru cei care consideră că e înţelept să rămâi cu picioarele pe pământ din moment ce nu te-ai născut pasăre, gestul lui Icar e mai mult decât o eroare; e o nebunie. Şi nu s-a spus oare că Leonardo a fost un mare ratat din pricina multor proiecte eşuate, între care şi acela de a zbura? Există eşecuri nemuritoare şi reuşite de cârtiţă meticuloasă. Aşa cum există izbânzi născute dintr-un gest ce-a putut părea unora nu întru totul firesc.

Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, făcea un lucru aparent inutil, privea un măr căzut la pământ. Şi abia mai târziu lumea a aflat că astfel a fost descoperită legea gravitaţiei. În condiţii „obişnuite", pe Everest nu s-ar fi urcat nimeni. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai rămâne nimic dacă nu mai strigă :"Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi". Sau rămâne un ins care ar fi trebuit să se ducă, înainte de orice, direct în insula Sfânta Elena să cultive castraveţi.

Polemici cordiale – Eroare si firesc

Reversul absolut al unui om de artă, este să creadă că a primit talentul doar ca să se automulţumească pe sine însuşi, şi că nu s-ar fi ridicat încă la înălţimea suficientă de a crea ceva măreţ.  Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi, mă văd nevoită să-l citez pe Napoleon. Limitele şi le impune fiecare lui însuşi, fiindcă un geniu este nelimitat de timp, ori spaţiu. „Dacă spui că poţi, ai dreptate. Dacă spui că nu poţi, şi atunci ai dreptate" spunea Henry Ford. Oamenii de artă din ţara asta au hotărât: nu pot să ridice cultura din mocirla în care a intrat în cei douăzeci de ani de, sperată, sau mai bine zis de-sperată, democraţie. Si mai ales, nu mai există muzicieni, care să compuna un imn simplu şi adevărat. Un imn care să înfioare românul din cap şi până în vârful degetelor de la picioare, un imn care să îl facă pe român să se ridice respectuos în picioare şi să-l cânte din toată inima. Oare , România, cândva leagăn al artiştilor de geniu, să fi rămas făr' de artişti?

Cad peste o frază a lui Cioran: „La judecata de apoi se vor cântări numai lacrimile." În acest caz, ce mă fac eu? N-am plâns niciodată! Nici la moartea tatei, nici la moartea mamei. Am vrut să plâng, dar n-am reușit. Și m-am detestat pentru asta. De ce suferința mea nu s-a putut manifesta și prin plâns, nu înțeleg nici azi. Nu pot invoca nici scuza că aș fi un „bărbat puternic". Să fie de vină un instinct egoist care nu mi-a permis să ating starea unde omul izbucnește în lacrimi? Neplacută întrebare. Și nu am un răspuns.

Când plângem, ne simtim frustrați ori copleșiti de o situație. A plânge în public, poate fi, dintr-un punct de vedere, manifestarea unei slăbiciuni, iar Maestrul detesta să fie compătimit, ori privit ca un om slab, ardelean pur-sânge fiind, păstrându-și  rațiunea în toate situațiile vieții. Dar asta nu a însemnat că a simțit mai puțin decât alții, în ai căror ochi am putut vedea sclipirea unei lacrimi. Domnia-sa a plâns destul în cărțile sale.

Dar eu ma intreb, de ce sa suferim? De ce sa nu ne oprim a suferi pentru toate cele? Parintii cand ne mor, ei nu trebuie plansi, caci ii inecam cu lacrimile noastre, ei au plecat intr-un loc mai bun, de ce sa nu ne bucuram pentru ei? Moartea este o izbavire, de la o anumita varsta, iar daca am avut fericirea de a trai multi ani alaturi de parintii nostri, mai bine sa-i multumim Domnului pentru un asa minunat dar, decat sa incepem sa suferim pentru ca nu ne place ce ne trimite viata, Creatorul ei!  De fapt, cand ne mor parintii, ne plangem pe noi, ca am ramas fara ei, iar nicidecum nu ii plangem pe ei, care au plecat intr-un loc mai bun; caci cu siguranta cu totii se duc intr-un loc mai bun!

Ne lamentam, si ne tanguim pentru tot ce vedem, auzim, si pentru tot ce traim si nu ne este pe plac! Dar daca am inceta sa ne mai plangem, poate am gasi energia necesara actiunii, aceea de a ne schimba fiecare pe noi insine, si picatura cu picatura umplem un ocean de bunatate, de iubire, si de ganduri bune, calde, si pasnice. Cu carcoteli si lamentari si suferinte – ca nu ne iese ceva asa cum vrem noi, precum dorintele ne-au fost mai inainte – nu ajungem nicaieri, decat si la mai multe nemultumiri. Cel mai recent si elocvent exemplu este Serban Huidu, care si-a facut-o cu gura lui, cu gandul lui, si nu exista dovada mai clara, ca tot ce gandim si toate cuvintele pe care le spunem, se supun legii bumerangului: se intorc la noi cu putere insutita, si ne darama vietile.

Sa incepem dar, cu noi insine, si sa ne pazim gandul si inima curate fata de toti, si toate. Iar suferinta, sa le-o lasam celor care nu mai prididesc sa isi doreasca tot felul de lucruri, iar si iar, atasandu-se de dorinte intr-atat de mult, incat suferinta provocata de ele nu se va sfarsi niciodata pentru ei, nici macar dincolo de mormant.

La judecata de apoi ni se vor cantari poate, numai lacrimile, dar sunt lacrimi intre lacrimi, si poti plange, chiar si fara sa versi macar o singura lacrima…aidoma lui Octavian Paler.