"Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic."

Viaţa pe un peron

Tăcerea e de aur, zice un proverb. Este, de ce nu, dar numai în cazul când se tace din iubire pentru omul de lângă noi. Iubirea nu vrea să aibă ultimul cuvânt, fiindcă ea este însuși Cuvântul, și toate cuvintele la un loc.

Tăcerea este cumpătare de cele mai multe ori, și este de înțeles să taci, când nu se poate spune nimic mai mult, dar nu pot fi de acord cu tăcerea ca armă. După mine, tăcerea ca armă este cea mai josnică dintre toate armele inventate de om, pentru că este apanajul lașilor, al celor care se lipsesc de bună voie de atributul curajului, singurul care ne conferă, în ultimă instanță, libertatea – în timp ce argumentarea, fiind apanajul ființelor dotate cu inteligență, este bazată pe o gandire verticală. Tăcerea ca armă este apanajul tâmpiților, al celor care nu pot comunica din frica să nu piardă ceva, să nu se piardă pe ei înșiși. Nu e nimic de pierdut aici, iar dacă totuși s-ar pierde ceva, acel ceva merita cu adevărat pierdut: un egoism feroce, o atitudine dictatorială, și un cult al personalității dus la paroxism.

Iubirea nu poate fi practicată decât de oamenii care au o inteligență emoțională dezvoltată deasupra pragului iubirii de sine, acesta fiind cel mai scăzut nivel de inteligență emoțională, care nici nu îi poate permite individului un mod de gândire lateral, mult mai cuprinzator chiar decât modul de gândire vertical al argumentării. O problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a fost creată; trebuie să evoluezi ca să o rezolvi, zicea Einstein. O fiinta umana care nu simte empatie ori compasiune, si nici nu este capabilă de argumentare, este o fiinta umana cu handicap, si din păcate mulţi dintre românii societaţii de inceput de secol XXI au acest handicap.

Dar, nu cumva tăcerea, de cele mai multe ori – dat fiind faptul că, majoritatea oamenilor sunt lipsiți de sentimentul iubirii aproapelui – vine din îngâmfarea deșteptului viclean ce zice : "cu tăcerea îi frigi pielea"? De această armă se prevalează de fiecare dată așa-zișii oameni superiori.

"A fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar." zicea și Mircea Eliade.

"Da, nu e întotdeauna o înţelepciune să spui

că muzele tac între arme.

Cuvintele mele sunt aici şi le strâng

ca pe o lance.

Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.

Ştiu, tu ai tăcut toată viaţa

şi ar fi trebuit şi eu să fac, poate, la fel,

dar trebuia odată ca din tăcerea noastră

să ţâşnească un strigăt

şi, iată-l, îmi umple gura de speranţă şi lacrimi

şi de o tristeţe însorită

ce-mi aparţine, nu mai ştiu,

mie sau mormântului meu. Dar

aceasta aproape nu mai are

nicio importanţă."

Octavian Paler – Viaţa pe un peron