Dan Alexe's Blog

Céline (scriitorul, nu cântăreața) lipit aici de mine peste Fragonard, râdea de orice pompozitate în mediile artistice, pe care le credea dominate de evrei. Pun (aici pe blog, dar și pe Patreon și Substack) acest capitol la liber, fără paywall. Restul e prea violent, chiar dacă apare și Fragonard. Va fi pitit sub zidul abonaților la Substack și/sau Patreon.

Asta deschide o largă discuție despre literatură, creator și convingeri politice, antisemitism, cenzură, presiunile “woke” și de ce rămâne unul din cei mai mari scriitori (Céline) cenzurat și netradus în totalitate, de parcă n-am fi adulți capabili să ne facem o opinie, mai ales că trăim în ultima democrație reală din Europa de Est (România, adică: comparați cu Ungaria, Serbia sau Bulgaria). 

Lui Céline, antisemitismul său afișat cu talent retoric monstruos i-a dăunat enorm, după ce succesul uriaș al primului său roman («Călătorie la capătul nopții»), îi adusese deja nenumărați dușmani. Cum mulți știu, eu traduc de anul trecut pamfletul antisemit al lui Céline «Bagatele pentru un masacru» (1937)… Vladimir Tismăneanu m-a blocat pe FB anunțând public că și eu sunt antisemit dacă traduc un antisemit (poftim logică, dar dacă traduceam cărțulia de lingvistică a lui Stalin, cum i-a plăcut familiei lui Tismăneanu, ce eram? Sau dacă re-traduc «Negustorul din Veneția» a lui Shakespeare, cu oribilul personaj evreu Shylock, o să ceară interzicerea piesei?

Acestea fiind spuse și mai ales dacă ai ajuns până aici (felicitări), iată un fragment savuros din pamfletul (veninos) al lui Céline: naratorul se duce la un club de discuții despre implicarea artei și esteticii într-o mișcare revoluționară.  

INCIPIT EXEMPLUM INAESTIMABILE (ca adăugare utilă: Céline este cel care a inventat procedeul grafic al celor trei puncte de suspensie pentru a indica un discurs sacadat sau incomple):

Fragonard și arta de a fi “Sozial” și “muralist” (ca Diego Rivera)

Într-o seară, cuprins de griji, am decis să cobor în pivnița „Culturii”, să-mi dau seama un pic, să văd și eu! Ce urmează ei  [evreii] să facă cu artele populare, acești înnoitori sociali, odată ce ne-au „eliberat”…

Nu va fi o glumă, vă pot garanta deja, tot ce trebuie să faceți este să le vedeți fețele, felul în care ei arată „pasiune”… Așa că am coborât la beci, pe rue de Navarin, într-o mică „Sorbona pentru martiri” ceva mai evreiască decât cea mare. Dau poate impresia că bat câmpii, că am „vedenii”, pentru că remarc numai semiți de câte ori ies la plimbare, dar chiar dacă sunt știut ca labagiu! vă asigur că nu mai văzusem niciodată atât de mulți evrei într-un spațiu atât de mic, în acea pivniță a Culturii, strânși, fumând, nu mai văzusem niciodată atât de mulți funcționari, funcționari publici, studenți funcționari, atâtea Legiuni de Onoare, atâția Apostoli înghesuiți într-un subsol, vociferând sub volute, cred că eram singurul arian din acea reuniune fanatică. Nu-mi era prea bine.

Și cât erau de mesianici! Buclați! miopi! răcnitori! Frenetici să atingă mântuirea! căcat! Aveau arta modernă în cur… trebuia să vedeți cum se agitau, cum smuceau bietele scaune! Și repeziți, tropăitori, mai să dărâme tavanul, șobolani blocați într-un fund de cală simțind că vor fi afumați. Așa se zbăteau în acel bârlog, că-mi aminteau de Harlem și de „Divine Father”.

Unul mic și negricios, cu aer de predicator, mi-amintesc bine de el, se înfipsese pe estradă și domina banchetul, răcnea spre potrivnici, încă îi mai văd urechile cât niște ciuperci, mai late decât capul, și picioarele cu labe uriașe, care depășeau marginea scenei, aducea cu Charlot, dar un Charlot sinistru, mesianic și scrâșnitor…

Era vorba despre pictură, ăsta era subiectul controversei… viitorul „social” al picturii… Totul pus pe un plan tragic și chiar răzbunător, vă jur! Nu era nicio glumă acolo… Omul făcea spume la gură … zbătându-se, lăbărțându-se, căuta să convingă, precum un „răstignit” tetanic. „Nu sunteți murali!”, țipa el… „Nu sunteți muraliști! Nu pricepeți absolut nimic! din sensul Revoluțiilor! Deloc murali! Deloc monumentali! Tovarăși!” 

Era supărat mai ales pe un anume Wirbelbaum… Wirbelbaum zăcea într-un nor, pierdut în adâncul fumului, și el într-un vârtej teribil de gesturi…

– Tu, Wirbelbaum, am să-ți spun ceva… știi ce ești, Wirbelbaum?…

– Ia s-aud! pentru numele lui Dumnezeu ! Scuipă!…

– Tu… tu… ești un pictor de „șefalet”…

Și Wirbelbaum ce face?

– Oh! Ah! Ah!… se sufoca auzind asta… începuse să-și scuipe plămânii tușind… Wirbelbaum mârâia, nu-și mai găsea cuvintele… Se țicnise… auzind așa insulte!… Era miop Wirbelbaum, aproape că-i plesneau orbitele, cât se holba căutând adversarul… Nu-şi găsea drumul spre scenă. Răspundea invers​​, către cealaltă parte… Criticul de pe scenă a continuat, îl făcea praf pe acela… Intrase într-o transă mistică…

– Wirbelbaum! tu nu ești muralist! … ești înapoiat! Wirbelbaum! nu ai instinctul „sozial” al Revoluției maselor !… nu prițepi nimic! n-ai să prițepi nimic! Nix! Să-ți spun, Wirbelbaum, ești pictor, tol! în șenul lui Fragoûnard! Fragoûnard! pictor de șefalet! de șefalet! Propagandă picturală! Adefărată propagantă ideoloțică! Wirbelbaum! Nix nu înțelegi! nu înțeleți!… 

Demnitarii culturali evrei prezenți, inclusiv Cassou marele poet, Inspector-Blestemat-al-Terrei (100.000 de franci pe an) se prăvăleau de râs…

Wirbelbaum, fierbând, tremura de furie, prietenii îl învârtiseră, dirijându-l în sensul scenei, dar acum trebuiau să-l oprească, să-l imobilizeze cu forța… Se pierduse cu totul Wirbelbaum… căuta să sară pe planșe… să-l nimicească pe „muralist”…

– Fragoûnard! Fragoûnard! horcăia el mânios… Ah! mincinosul!… Ah! balegă de om!… Nu-și mai găsea insultele… îi veneau numai bolboace… spumă… frânturi…

***

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Acesta este ultimul fragment din «Bagatelles pour un massacre» al lui Céline, cartea lui din 1937,text de importanță istorică niciodată reeditat în Franța, pe care îl public în acces liber (pe blog, Patreon și Substack). Până acum am publicat doar începutul acestui text masiv de peste 400 pagini. Începând de luni 7 iulie, accesul la capitolele succesive din Céline, ca și la foiletonul descifrării acelei benzi desenate de propagandă imperială care e Columna lui Traian, va fi doar pentru cei care se abonează. Alte texte vor rămâne însă în acces liber. Mai ales dacă mă apuc iarăși de revista presei internaționale, în special în limbi “exotice”.

Cartea este un document istoric, deriva unuia din cei mai mari scriitori ai sec. XX… Cu excepția unor traduceri fragmentare (și foarte proaste) în italiană și engleză, pamfletul lui Céline «Bagatelles pour un massacre» («Fleacuri pentru un măcel») rămâne total inedit în majoritatea limbilor planetei. În fragmentul de aici, în care începe deriva lui antisemită (și încă foarte moderat pentru început), Céline descrie munca lui de salahor sub o ploaie permanentă la Londra, pe cheiuri, în docurile portului, și scrie: «ploaie de potop! toarnă cu jeturi groase ca niște pule! în marginea apei împuțite a docurilor… de ți-ar scufunda toate navele din lume… într-un decor pentru fantome… și un vânt care-ți taie coaiele…»… 

Cum facem aici? (Traducerea mea e exactă) Putem întreba, mimând un sarcasm forțat, cum obișnuim azi în această nouă eră fals pudică: este oare asta literatură de cel mai înalt nivel? E drept, și la vremea aceea puțini ar fi scris “jeturi de ploaie groase ca niște pule”… Azi cu atât mai puțin. Așa că vedeți cât de mult am regresat literar.

*Les docks de Londres («Bagatelele» antisemite ale lui Céline) — Fragment

— «Până la urmă, nu e doar de azi că-i cunosc pe semiți. Când eram pe docuri, la Londra, am văzut mulți ca ei. Mâncam șobolani toți împreună, nu erau jidani din ăia bijutieri, ci bătăuși înspăimântători… Plați precum niște calcani din mare. De-abia ieșiseră din ghetourile lor, din găuri letone, croate, valahe, rumelice, din balega Basarabiei… Imediat începeau să vrăjească, aveau doar asta în clopoțel… să farmece proștii… polițiștii din tură… Începeau cu seducția, doar ca să poată să se strecoare la Post… vorbesc despre docurile din „Dundee”, pentru cei care știu… acolo unde sunt debarcate materiile prime, în special câlți și  marmeladă… Proștilor care le zâmbeau le spuneau „Schmout”… Întotdeauna pre lângă poliţiști… ăsta era motto-ul lor… Şi apoi se puneau să-l măgulească pe prost… să-l convingă… Să-i spună că e puternic… inteligent!…

Că e admirabil, animalul!… Caraliii sunt toți irlandezi… Îi păcălești întotdeauna. Prostănaci infatuați, ca toți arienii… cu torsul bombat… Foarte rapid e pradă bună, imbecilul, acuș scoate un cârnat pentru jidani… din milă… îi invită… trece la tigaie!… o ceașcă de ceai… Evreii au intrat la cald, nu mai stau afară… În hoție ei se plasează primii… Toate astea se întâmplă sub o ploaie de potop! toarnă cu jeturi groase ca niște pule! în marginea apei împuțite a docurilor… de ți-ar scufunda toate navele din lume… într-un decor pentru fantome… și un vânt care-ți taie coaiele… ba chiar îți înfundă coastele…

Evreul e la adăpost deja, albii horcăie sub trombe de apă… Ba se mai și încaieră între ei, ca niște câini… Sunt afară și răcnesc în vânt… N-au priceput nimic… Uite cum se petrece totul la debarcader… Se anunță o navă… iată că se apropie de chei… acostează… “Secundul” urcă la bord… odgoanele sunt aruncate la borne. Barca e amarată… O hoardă de amărășteni s-a strâns pe chei… toți zgribuliți în mod sigur… Așteaptă „numărul”… loteria!… E nevoie de cincizeci de oameni! stai să se anunțe… Să vezi atunci încăierare… primii care sosesc, hei-rup! sus la bord! la cărat, ăia sunt norocoșii… cei care pot să se repeadă și să se cațere primii pe scară… Toți ceilalți, care cad înapoi, pot să și crape… N-au să apuce să mănânce cârnați… nu primesc nici „șilingul” și o halbă. Nu vezi milă acolo, vă asigur… Totul se rezolvă cu briceagul… la urmă, pentru ultimii veniți… O lamă în buci… Fztt! dai drumul frânghiilor imediat… ciorchinele de oameni se prăbușește în hău… între navă şi debarcader… ba se mai bat și în apă… Se hăcuiesc până ajung la elice…

În spatele hangarului, puternicul agent al companiei, „Intermediarul”, așteaptă până se potolește încăierarea, iar cât așteaptă, mănâncă, așezat calm pe o ladă răsturnată… Încă îl văd și acum, jambon… mazăre… ce ni se dădea… într-o farfurie din tablă… mazăre cu boabe mari cât prunele… Nu-și scoate pălăria și paltonul și nu lasă servieta mare cu „manifestele”… Așteaptă ca totul să se calmeze… ca pugilatul să se termine… nu se tulbura niciodată… Nu grăbea niciodată lucrurile. Se distra până la capăt…

– Ready, Mr. Jones? interpela la sfârșit… când se restabilea calmul…

Secundul răspundea:

– Ready, Mr. Forms!…

Dar jidanii reușeau întotdeauna după încăierare să se fofileze în cală… să se infiltreze cu niște „hârtii”, ajutați de sticletele de serviciu… Făceau mereu trafic pe lângă scripeți, cât trăgeau de cabluri… Scârțâituri… țipete… dar totul merge… Iar Anglia continuă!… Scripeții urcă și coboară. Iar cei mai cretini au căzut între dig și cargou cu o lamă de briceag în cur…»

***

«Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul…» (Cântarea Cântărilor)

Azi, 6 iulie, e Ziua Internațională a Sărutului, “International Kissing Day”. Prilej pentru a ne aminti că nu toate culturile și nu toate limbile cunosc acest obicei straniu de împrietenire amoroasă care constă în a lipi unul peste altul orificiile tubului digestiv a două persoane care se simt atrase una de alta (indiferent de sexul lor).

Frumosul vers de mai sus, «Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul…», vine din ebraică, e cel care deschide “Șir ha-Șirim”, “Cântarea Cântărilor” din Biblie, unul din cele mai frumoase texte erotice scrise vreodată (“Intăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că-s bolnavă de iubire“, palpită acolo Sulamita, una din acele femei care se dau iubitului «ca vulpile în vie»).

În latina Vulgatei, în traducerea Sfântului Ieronim, textul e:

— «Osculetur me osculo oris sui; quia meliora sunt ubera tua vino.» Din asta vedem imediat că latina clasică nu avusese un termen precis pentru straniul “sărut”. Sigur, romanii cunoșteau “sărutul” ca gest fizic, îl văzuseră pe la etrusci, vecinii lor dezmățați, ale căror femei beau cu bărbații, ba chiar aveau voie să țină frâiele caleștii. Femeile etruscilor dansau desculțe, cu capul pe spate, ceea ce o matroană romană n-ar fi acceptat nici torturată în fața altarului familiei. Etruscii se “sărutau”, dar romanii nu aveau un cuvânt pentru asta, au trebuit să creeze “osculum”, guriță, de la “os”, gură (cu o lung: “ōs”).

Latina tardivă a creat apoi expresivul “basiare”, a săruta, rămas în italiană: baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar şi beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare. Și, desigur, în aromână bashu, bashari. Așa se spune în aromână, la machedonii noștri: “ti bash” = te sărut.

În română nu e atestat, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaştere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând că deja la Molière să fie ambiguă fraza: Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toţi să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. în mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, şi baisemain = sărutul mâinii. În schimb baise ( futai ) e un cuvânt de o violenţă excepţională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea e cea care ne vorbeşte.

Aşa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrăţişa)… Aşa e paradoxul, ca limba amorului prin excelenţă, franceza, să fie săracă în termeni amoroşi şi să aibă acelaşi verb pentru a săruta şi a îmbrăţişa, care nu se disting ca sens decât în funcţie de context.

Ce a făcut însă româna? Româna are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede: toate dicţionarele ne spun -corect- că vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin întărirea lui L în R, precum în sol > soare şi caelum > cer…

… dar ce surpriză să descoperim că şi în spaniola medievală verbul saludar era pe cale de a urma o evoluţie similară… În Cantar de Mio Cid, Cidul, după ce declară credinţa regelui Alfonso, se ridică şi…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo”!…

E en la boca’l saludo – şi pe gură-l sărută!…Salutaţi-vă fără limită!…

Beeeesameeee… Beeesame muuucho…

Căt despre amor, să spunem. că el este ca o baclava adevărată…

Daaa, amorul adevărat e ca o baclava de-aia de confort: lipicioasă și fleșcăită umed la prima mușcătură, dar crocantă înăuntru.

Greu de găsit, dar când dai de ea, pricepi deodată cât “junk” ai tot băgat în tine. Baclavalele adevărate nu se cumpără la pachet. Una ajunge. 

.

“Rusul e doar un chinez ratat.” Numai Céline putea scoate așa o definiție. 

În anii 1930, Céline este o vedetă literară în URSS… «Călătorie la capătul nopții» (Voyage au bout de la nuit), cartea care a făcut pentru literatura franceză ce a făcut «Ulysses» al lui Joyce pentru engleză, spărgând toate canoanele limbii, a fost publicată de sovietici ca fiind un exemplu violent de literatură proletară și anti-capitalistă în Franța, când de fapt Céline își exprimă acolo doar dezgustul profund pentru cotloanele ticăloase ale sufletului uman. 

Céline merge în 1936 în URSS (“pe banii mei, ei încă îmi mai datorează 2.000 de ruble, suma e acolo, în contul meu de la librăria lor de Stat!…”) și se întoarce profund dezamăgit (“Am dormit la Hôtel de l’Europe, două stele, gândaci, scolopendre peste tot… și doar camera costa, când fac schimbul: două sute cincizeci de franci pe zi!”). Deși publică un scurt pamflet (Mea Culpa) în care explică de ce s-a vindecat de orice iluzie vizavi de URSS, e acuzat de comunism. Iată ce le răspunde el criticilor, într-un fragment din acel cumplit manifest antisemit din 1937 («Fleacuri pentru un măcel», Bagatelles pour un massacre, niciodată reeditat în Franța și text rămas foarte puțin cunoscut). 

Am pus iar un fragment, pe blog, Patron și Substack (de luni încolo totul va fi cu plată)…

„Céline au pays des Soviets”

Nu m-am dus în Rusia pe cheltuiala altora!… Ca un ministru, ambasador, pelerin, vândut, critic de artă, ci am plătit totul din buzunarul meu… din puținii mei bani câștigați cu trudă, am plătit tot: hotel, taxiuri, călătorii, traducător, mâncare, băutură… Totul!… Am cheltuit o avere în ruble… ca să examinez totul în largul meu… n-am ezitat la cheltuială… Și-apoi sovieticii sunt cei care încă îmi datorează bani… Să se afle asta!… Dacă interesează pe cineva. Eu nu le datorez nici un ban!… nici o favoare! nici o cafea!… 

Am plătit pentru tot, în întregime, totul mult mai scump decât orice client de „Inturist”… n-am acceptat nimic. Am încă mentalitatea unui muncitor de dinainte de război… Nu e stilul meu să mă plâng când sunt îndatorat undeva… E tocmai dimpotrivă… eu sunt întotdeauna creditorul… cu actele cuvenite… pentru drepturile mele de autor… și nici o traducere făcută de-a moaca… să nu confundăm!… Ei încă îmi mai datorează 2.000 de ruble, suma e acolo, în contul meu de la librăria lor de Stat!… Nu i-am trimis o telegramă, când am plecat, marelui Ghid Stalin ca să-l felicit, să-l îmbrățișez, n-am sforăit în vreun tren special… Am călătorit ca toată lumea, ba chiar mult mai liber, deoarece plăteam totul, încetul cu încetul… De dimineață până la miezul nopții, peste tot am fost însoțit de o traducătoare (de la poliție). Am plătit-o tarif complet… Era și foarte drăguță, o chema Nathalie, o blondă frumoasă, zău, credeți-mă, înflăcărată și vibrând de comunism, făcând prozelitism de mă sufoca, mereu acolo… Complet serioasă, apropo… nu vă gândiți la altceva!… și sub pază! Dumnezeule!…

Am dormit la Hôtel de l’Europe, două stele, gândaci, scolopendre peste tot… nu spun asta ca să fac o dramă… sigur că am văzut și mai rău… dar totuși nici măcar nu era „clean”… și doar camera costa, când fac schimbul: două sute cincizeci de franci pe zi! Am mers la sovietici netrimis de vreun ziar sau firmă, de nici un partid, nici un editor, nicio poliție, complet pe socoteala mea, doar din curiozitate… Hai să repetăm!… sunt curat ca aurul!… Nathalie mă părăsea întotdeauna în jurul miezului nopții, așa… Atunci eram liber… De multe ori m-am plimbat, rătăcindu-mă, după plecarea ei, mergând la întâmplare… am mers după oameni… curios de toate colțurile orașului… Am intrat la întâmplare pe la oameni, în blocuri, pe la etaje… pe la necunoscuți totali. M-am trezit cu harta mea prin suburbii ciudate… la primele ore ale dimineții… Nimeni nu m-a adus niciodată înapoi… nu sunt un copil… Sunt foarte familiarizat cu toate polițiile din lume… Mi-aș fi dat seama dacă cineva mă urmărea… Așa că puteam să discut, să fac pe observatorul, reporter imparțial… Dar dacă m-aș pune să vorbesc, vreo douăzeci de oameni ar fi executați…

Când zic: totul este dezgustător în țara aceea malefică, puteți să mă credeți fără să vă tai factură…

Mizeria rusească, pe care am văzut-o limpede, nu e ceva imaginabil, este asiatică, dostoievskiană, un infern mucegăit, cu heringi în saramură, castraveți și delațiune… Rusul e un temnicer înnăscut, un chinez ratat, torționar, evreul îl încadrează perfect. Rebuturi din Asia, deșeuri din Africa… Sunt făcuți să se pună împreună… Este cea mai frumoasă împerechere ieșită din infern… nu mă jenez s-o spun, după o săptămână de plimbări, îmi formasem deja opinia… Nathalie, a încercat, era de datoria ei, să mă facă să-mi schimb părerea, să mă îndoctrineze cu blândețe… și apoi s-a supărat… când mi-a văzut rezistența… Dar asta n-a schimbat absolut nimic… Am repetat-o tuturor în Leningrad, în jurul meu, tuturor rușilor care mi-au vorbit despre asta, tuturor turiștilor că e o țară atroce, că și porcii ar suferi să trăiască în așa excremente… 

În „Tintin în țara Sovietelor” (1929), personajul Tintin descoperă sursa fumului și a hărmălaiei potemkiniene care ieșeau din fabricile sovietice, la Moscova: foc de paie și ciocane pe tablă în spatele decorului… Iată însă cum descrie Céline, care spre deosebire de Hergé, creatorul lui Tintin, a vizitat Rusia (1936), tentativa de îndoctrinare, în Leningrad, de către autoritățile locale și Partid, a marinarilor francezi de pe pachebotul Columbia, care acostase acolo: 

***Céline: —

«Sovieticii s-au ostenit să facă totul pentru echipaj, așa cum se procedează… În câteva ore, s-a ajuns până la a aduce acești „frați de clasă socială”, rătăciți prin „dormitorii” burgheze, la temperatura entuziasmului… la strigătul „Sovietele peste tot!” Trebuia doar pregătit totul în mare grabă! pentru a-i face să admire în timpul celor câtorva ore de escală… tot ceea ce orașul și Regimul oferă mai revelator, mai emoționant pentru inimile proletare. Autocar… tur… întoarcere… biserici… vizite, iar vizite… re-autocar… îndoctrinare peste tot… discursuri… păpică în sfârșit… La fabrica de telefoane, pelerinii sunt amețiți de o avalanșă de explicații tehnice.. “sunatul la cap prin detalii” face parte din frumosul program… În sfârșit, odată vizita încheiată, întâlnire cu directorul.

Pe scurt, directorul bodogănește allegro, traducerea e asigurată de interpretul-polițist-ghid evreu… „Ați văzut, dragi tovarăși, parcurgând atelierele noastre, că toți tovarășii noștri muncitori lucrează aici cu mare mulțumire, fericire, entuziasm și siguranță”, „Mult heirup!” Aceștia nu sunt sclavi suprasolicitați și înfricoșați ca în uzinele voastre din Occident! Aici toți, muncitori, ingineri, maiștri, directori, toți egali, toți contribuie cu entuziasm și egalitate perfectă la construirea socialismului mondial… la aceeași operă de emancipare internațională!… etc!… etc! … Pentru a conchide, tovarăși, dacă vreunul dintre dumneavoastră dorește să-i pună o întrebare tovarășului director, el

va fi foarte bucuros să vă răspundă cu toată sinceritatea.”

Un membru al echipajului francez:

– Întrebați-l pe tovarășul director cât câștigă în medie un muncitor în fabrica lui?

– De la 200 la 300 de ruble pe lună (o pereche de pantofi costă 250 de ruble, locuința 90… etc., etc…). 

Un alt marinar chițibușar:

– Și tovarășul director cât câștigă pe lună?..

Puțină jenă… discuții între ei… șoapte între colegul director și tovarășul traducător…

Directorul (în rusă):

— Hai! bun!… spuneți-i 1.500 de ruble…

Traducătorul: 

– Directorul vă transmite că el câștigă 1.200 de ruble pe lună.

Apoi continuă, bâlbâindu-se, entuziasmat și încețător:

– Dar iată, vedeți, tovarăși, muncitorul se bucură aici de avantaje enorme, v-am arătat, muncitorii nu sunt deloc ca la voi, legați ca să facă mereu cea mai grea muncă… ei fac doar pentru o perioadă munci inferioare! apoi urcă! și tot urcă! Ascensiune pe toată scara! oricare din tovarășii muncitori poate deveni director! toți!…

Directorul (puțin nervos):

– Spuneți-le că și eu am fost muncitor…

Traducătorul (supralicitând): 

– Directorul vă transmite că și el a fost odinioară marinar! ca voi!…

.***

Din «Bagatelles pour un massacre» / «Fleacuri pentru un măcel», violentul pamflet al lui Céline, niciodată republicat în Franța din 1937 încoace și text total inedit pentru majoritatea Célin-ofililor…

Voi vorbi mai jos despre antisemitism, cenzură, presiunile “woke” și de ce rămâne unul din cei mai mari scriitori (Céline) rămâne cenzurat și netradus decât fragmentar, de parcă n-am fi adulți capabili să ne facem o opinie, mai ales că trăim în ultima democrație reală din Europa de Est (România, adică: comparați cu Ungaria, Serbia sau Bulgaria). 

Lui Céline, antisemitismul său afișat cu talent retoric monstruos i-a dăunat enorm, după ce succesul uriaș al primului său roman («Călătorie la capătul nopții»), îi adusese deja nenumărați dușmani. Cum mulți știu, eu traduc de anul trecut pamfletul antisemit al lui Céline «Bagatele pentru un masacru» (1937)… Vladimir Tismăneanu m-a blocat pe FB anunțând public că și eu sunt antisemit dacă traduc un antisemit (poftim logică, dar dacă traduceam cărțulia de lingvistică a lui Stalin, cum i-a plăcut familiei lui Tismăneanu, ce eram? Sau dacă re-traduc «Negustorul din Veneția» a lui Shakespeare, cu oribilul personaj evreu Shylock, o să ceară interzicerea piesei?

Am mai primit un avertisment și de la fundația “Elie Wiesel” (nici ăia se pare că n-au altă treabă decât să cenzureze literatura), semnată de un anume domn Alexandru Florian, care m-a amenințat cu Legea nr. 157 din 2 iulie 2018, cea care pedepsește antisemitismul cu până la 3 ani închisoare. E foarte bine că există acea lege. Dar legea aceea nu încurajează cenzura (căci încă trăim în democrație), ci spune textual, la art. 5.(3): «[Fapta] nu constituie infracţiune dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.» Ei bine, este exact ceea ce fac eu: «în interesul artei și ştiinţei, cercetării și educaţiei și în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.»

Până și «Mein Kampf» a lui Hitler fost tradusă și republicată recent (chiar în 2021) cu un număr uriaș de note si explicații în multe țări precum Franța sau Polonia (în ediția poloneză, notele ocupă jumătate din cele 1000 de pagini). Adică să nu mai traducem cu note explicative nimic «Mein Kampf» și nici acel fals notoriu care e «Protocolul înțelepților Sionului»? Dacă n-o facem, explicativ, interzicând pur si simplu, prostimea va crede că ce e acolo este adevărat, căci textele vor circula oricum, în ascuns. 

Sau să luăm cazul iritant al celui mai mare poet al sec. XX, americanul Ezra Pound: paranoiac, yankee devotat fanatic lui Mussolini („singurul politician care l-a înțeles pe Confucius“, scria el) propagandist anti-american si anti-semit turbat la Radio Roma in timpul războiului; dar si cel mai mare poet si teoretician al traducerii al vremurilor moderne. Ca si Céline in Franta, Ezra Pound a fost unul dintre cei mai mari inovatori ai limbajului literar modern, combinat cu un personaj odios si nociv pe plan politic. 

Amîndoi (Céline și Ezra Pound) au scapat de la o condamnare la moarte, Pound -cetățean american- fiind închis, clement, 13 ani intr-un ospiciu de nebuni din Washington. Dar textele lui anti-SUA și antisemite de la Radio Roma au fost strânse în volum și publicate cu note, pentru a ne face să înțelegem cum ajunge un geniu literar să devină un gunoi uman. Ba chiar și monumentalul și inimitabilul și dementul volum «Cantos» al lui Pound (având ca echivalent literar doar «Finnegans Wake» al lui Joyce sau «Voyage au bout de la nuit» al lui Céline) e plin de izbucniri antisemite, 

Ca acolo, în Canto LXXX, unde citim că «Petain defended Verdun while Blum defended a bidet» (»Pétain apăra Verdun, pe când Blum apăra un bideu»). Mareșalul Pétain este, evident, viitorul șef al guvernului pro-hitlerist al Franței de la Vichy, în vreme ce Léon Blum (socialist evreu) a fost prim-ministru al Franței înainte și după război, chiar din 1945. Mareșalul Pétain, colaboraționist cu Hitler și antisemit, fusese într-adevăr un erou al Primului Război Mondial luptând evident împotriva… germanilor: Léon Blum, cel despre care Ezra Pound spune că se lupta cu un bideu, mai și poartă întâmplător numele lui Leopold Bloom, personajul evreu pe care Joyce îl face să traverseze Dublinul, ca un Ulise pe mare.  

Cum să ascunzi toate acestea, cum să ameninți, jalnic, cu 3 ani închisoare, când este vorba de literatură și istorie, care trebuie știute și republicate cu note si toate referințele de rigoare? Adică sunt mai bune cenzura și ignoranța, cu riscul repetării ororilor?

Acestea fiind spuse și mai ales dacă ai ajuns până aici (felicitări), iată un fragment savuros din pamfletul (veninos) al lui Céline, care lucrase și pentru Societatea Națiunilor (structura premergătoare a ONU) ca asistent al unui înalt funcționar evreu, căruia autorul nostru îi dă numele voit ridicol de «Yubelblat». Paradoxal, e unul din evreii de la care Céline recunoaște că a învățat cel mai mult, începând cu bine-numitul Léo Gutman, doctorul coțcar cu care începe pamfletul (am publicat într-un fragment anterior). 

Yubelblat îl învață pe Céline (Ferdinand) toate șmecheriile supraviețuirii și ale manipulărilor din culise într-o structură internațională atât de complexă cum era Societatea Națiunilor, sau cum sunt astăzi ONU, UE sau NATO. Toți românii care lucrează pe la UE sau ONU vor recunoaște perfect atmosfera și vor avea ce învăța de la Yubelblat (și de la Céline). 

INCIPIT EXEMPLUM INAESTIMABILE (ca adăugare utilă: Céline este cel care a inventat procedeul grafic al celor trei puncte de suspensie pentru a indica un discurs sacadat sau incomple):

—————

YUBELBLAT: —  

– «Eu, vezi tu, Ferdinand, eu sunt doar secretar, nimic altceva decât secretar, în orice circumstanță n-ai să mă vezi decât ca secretar… Acesta este rangul pe care l-am ales, niciodată altceva… niciodată!… Secretar! atât și nu mai mult! asta e tot!… vin, m-așez, nu scot o vorbă… Discuția a-nceput… Bine… Merg la scaunul meu, discret, foarte liniștit, în stânga Președintelui… Fii atent, nu deranjez pe nimeni… Dezbaterile se deschid și se desfășoară … terne sau pasionante… burlești sau morocănoase… Mi-e egal!… În orice caz, niciodată ceva coerent… asta e imposibil… nicio coerență… Este marea regulă absolută a tuturor adunărilor lumii… a oricărei întâlniri de oameni… de îndată ce deschid gura, spun numai prostii……

Asta e legea „numărului”… greutatea zdrobitoare a Pendulului Prostiei… trage totul în jos, istovește totul, zdrobește totul… Nu e vorba de luptă… Toți cretinii din jurul mesei vorbesc, se ciondănesc, pufnesc… uitând de la primele vorbe ce aveau de spus… Se ascultă vorbind și asta le ajunge… De fapt, doar bodogănesc aiurea… Se excită, tremură… Sunt acolo numai ca să se epuizeze… Mai mult, cu cât se entuziasmează mai tare și se întărâtă, cu atât se încurcă mai mult… În cazul nostru, asta se petrece în toate limbile… Se înțeleg prost sau greșit… Ba chiar nici ei nu pricep ce spun… Se încurcă în quiproquo-uri… se măsoară din priviri… se provoacă unul pe altul… în jurul feței de masă… Atâta retorică îi epuizează… Se lasă duşi… Iată-i, sinceri, bătând câmpii… Nu se mai reţin… Au venit ca să vorbească… și chiar de departe, cel mai adesea… delegați la sporovăială… din Venezuela… din Arabia… din Novaia Zemlia… din Micile Comore… Microfoanele nu-s făcute pentru câini… Cu cât delegații îmbătrânesc, cu atât dau din bot mai bălos… Bătrânețea e feminină, se fleșcăiește, se sfâșie, se destramă, se împrăștie în bârfe… golește plămânii în răcnete… Uite-i că încep un concurs de astmă… Punctul de plecare al discuției nu mai există… e dat peste cap de nătângii ăștia, sfâșiat, uitat, și-a pierdut toate contururile… Nici nu mai știm ce a devenit… Îl căutăm… nu-l găsim… Dezbaterile continuă totuși și cu atât mai vehement… E mare îngrămădeală pentru a păstra microfonul, toți vor să ia cuvântul și să-l țină în permanență… Dar și delegații tânți care nu pot plasa nici măcar un cuvânt din discursul pregătit… îl găsesc pe președintele adunării un infam… Limbile reținute sunt tare rele… Își rod frâiele în colțul scaunului, pregătesc cele mai urâte mizerii… vitriol infernal pentru a-i asalta pe cei care au acaparat scena… După vreo ora de atâta vorbărie frenetică, de delegați care-și zic „toți împotriva tuturor”, care nici nu mai știu unde se află… au pierdut punctele cardinale, direcția ușii, dreapta și stânga… Nici nu mai știu despre ce este vorba… Subiectul e acum evanescent… s-a topit în urlete, sughițuri… în fum…

Gâfâind, epuizați, devastați, storși, se prăbușesc… Sunt prinși de-un soi de angoasă… nu știu să termine… Se cramponează de masă… După ce îi aud horcăind răgușit, cum gâfâie, cum gem în smucituri… după frânturile de injurii pe care le aud… îmi spun: „Yubelblat, este momentul!…” Momentul exact pentru a interveni… Nu întârzia nicio secundă! dar nici o clipită prea devreme! … Trebuie să fii exact, să mergi la țintă „optim”… Asta e! Îi eliberez pe loc! Acum îi dezleg… Eu, Ferdinand, organizez „extazul”… După ce s-au sufocat o oră în ciondăneli… din acel clocot de cuvinte… știu eu modul de a-i face să atingă orgasmul…

Eu pun capăt acelei vorbării print-un soi de „ejaculare”… Am totul în buzunar… scris pe-o hârtiuță… În momentul în care ei sunt epuizați, când se sufocă de confuzie, când cerșesc aer… le scot micul meu text… Desfac hârtiuța, e o „Rezoluție”… amintește-ți acest cuvânt… o „Rezoluție”.  I-o întind președintelui, cel mai bâlbâitor din grup, cel mai dus… Se aruncă pe ea, o înhață, e deja scrisă. Trebuie doar s-o citească, să dea din gură… Textul e gata!… Auzind acel discurs foarte clar, care le-a căzut prin miracol, care închide atât de bine dezbaterile, ceilalți se strâng împrejur… se predau, “adoptă”!… cu o uriașă bucurie!… ejaculând unul după altul… Orgasm! Se relaxează… se iartă unii pe alții… se mângâie… se delectează… se felicită… Deşertăciunea face restul… Se conving imediat… c-au avut orgasm singuri, prin forța lor… eu nu rămân acolo, plec, dispar… Ii las cu efuziunile lor. N-am zis nimic… n-am făcut nimic… Dar le am întotdeauna în buzunar… “rezoluțiile”, pentru orice dezbatere… În fiecare dimineață, le pregătesc… Sunt rețetele mele… le scriu acasă, în liniște, în pat, înainte de-a merge să-i regăsesc în același dezastru… cunosc foarte bine ce vor ei, știu de ce au nevoie toți, delegații celor cincizeci de popoare… Din ce sunt făcuți și ce-au făcut ca să “adopte”… eu sunt acolo pentru asta, Ferdinand, și este “scris”… totul e scris, prietene… negru pe alb în avans… în buzunarul meu… cu micul meu creion… Este decizia finală, ordinea de la capătul haosului. Le dăruiesc  eliberarea, Ferdinand, micuților prolicși, răvășiți, difuzi, șifonați, cu orgasm colectiv. Coitul lor era în mâna mea… încă de dimineață… Și n-am zis nimic, Ferdinand!… n-am spus o vorbă despre asta. Doar am strecurat hârtia, la momentul potrivit, asta e tot!… Nu-i foarte greu… Nu eu am strălucit… N-am fost cel care a vorbit… Aproape că n-am fost văzut… Eu nu dau niciodată din gură, Ferdinand… Nu strălucesc niciodată, Ferdinand… Niciodată… Amintește-ți asta… să nu strălucești vreodată… niciodată, Ferdinand…

—————

Cum să nu publici această carte, singura operă a lui Céline rămasă total necunoscută (există o singură traducere italiană tipărită, incompletă și una englezească, tot incompletă, pe internet)? În curând, când termin traducerea, vom avea in sfârșit un autentic eveniment literar (iar dacă cineva dorește să-l transforme în platformă juridică, să rețină măcar că legea spune: «[Fapta] nu constituie infracţiune dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.»)

.

În imagine, în vârful Columnei lui Traian, după înfrângerea dacilor, în vreme ce romanii învingători construiesc de toate — orașe, forturi, poduri, hambare etc. — vedem un soldat roman care mânuiește vârtos o secure.  

Acum, “secure” s-a presupus întotdeauna că ar veni direct din latinescul “securis” sau “seculis”, cu același sens. Fonetic nu ar fi imposibil, dat fiind că un asemenea -L- intervocalic latinesc, car în secuLis, ar trece automat la -R- în română (sau în latina balcanică), ca în caelum > cer. Dar cum am zis, chiar latina însăși a avut dubletul “securis”.

Etimologia în cadrul latinei a lui “securis” e clară, ajunge să verificăm în uriașul dicționar al lui Ernout & Meillet: de la verbul secō, a tăia, a reteza (rădăcina *sek-), de unde avem și modernele sectă și secțiune și sector și secator, ba chiar, după unele ipoteze, poate chiar și sexus, sek-s-us, de la separarea între bărbați și femei, căci avem deja în latină “sexus virile” și “sexus muliebre”.

Problema cu “securea” care ar veni în linie dreaptă de la “securis” este foarte simplă: în limbile slave, nu doar în cele din Balcani, dar chiar și în rusă (deși mai des se folosește “топор”, topor), secure este “sekira”. Este “sekira” (секира) mai ales în macedoneană, limba slavă din Balcani care împărtășește cele mai multe trăsături comune cu româna. 

Aceeași problemă se pune și în cazul secerei, care e dată ca venind direct din latinescul “sicilis”; se uită insă (dinadins sau din neștiință) verbul sud-slavic , seče: – a tăia, a reteza.  “Да ce сече” : = hai să tăiem, să secerăm, în slava macedoneană. 

Desigur, atât securea = sekira, cât și seceră, a secera și sud-slavonescul “seče” nu exclud cu totul posibilitatea supraviețuirii latineștilor “securis” și “sicilis” pentru secure și seceră. Ce s-a putut întâmpla a fost că slavonismele fiind similare cu latinismele, asta a ajutat la păstrarea celor din urmă. Căci latinescul “securis” și slavonul “sekira” nu sunt direct înrudite, ci descind dintr-o arhaică, preistorică rădăcină indo-europeană *seк- (a tăia, a reteza) întâlnită de altfel și în limbile baltice și celtice. “Securis” și “sekira” doar s-au întâlnit în Balcani, dând “securea” românească. La fel și “sicilis” (secera) s-a întâlnit cu verbul slavonesc “seče” (tot de la sek-, a tăia, a reteza, de la care avem așadar secure, seceră, sex și tot ce am mai zis…).

S-a întâmplat la fel ca în cazul evoluției termenului “sanctus”, care a dat în română vechiul > “sînt”, sau scurt: “sîn”, ca în “Sîn-Nicolau” (în oribila grafie contemporană: Sân-Nicolau), dar care, prin contaminare cu slavonescul sventŭ (свентъ) a dus la modernul atestat sfînt (sfânt), cu acel -F- intern luat din slavă. 

Ah, iar “securea” există doar în meglenită, dialectul sudic cel mai apropiat de româna nord-dunăreană, nu și în aromână, unde lipsește cu desăvârșire.

Doar câteva picanterii din ce ne inspiră columna lui Traian în legătură cu evoluția limbii române…

***

.Ca în fiecare an, recitesc Ulysses, al lui Joyce, pe măsură ce se apropie 16 iunie, “Bloomsday”, aniversarea peregrinării, prin Logos (și accesoriu prin Dublin) a lui Leopold Bloom (data exactă e joi 16 iunie 1904)..E foarte instructivă lectura în paralel a variantei franceze a lui Ulise, controlată și îmbogățită de Joyce. Traducătorii sunt Auguste Morel, care a fost ajutat de Stuart Gilbert, iar ansamblul a fost revăzut de Valery Larbaud și de Joyce însuși. Textul francez este, așadar, cealaltă variantă a lui Ulise, fiind singura traducere supravegheată și revăzută de Joyce..Ca în fiecare an descopăr lucruri noi și conexiuni neașteptate sub vechiul text, comparând cele două versiuni canonice. Cum spunea George Steiner în După Babel, orice lectură a unui text extras din trecut este un act de interpretare cu compozante multiple, unde relectura e determinată de evoluția limbii și a sensurilor cuvintelor..Determinate de o succesiune temporală, două enunțuri literare nu pot să fie perfect identice. Un exemplu grosier este expresia: Gay Paris (sau, cum spune Stephen în Ulysses: “gay Paree”): oricât ne-am strădui, Gay Paris e greu de separat azi de modificarea sensului lui “gay”, iar pentru tinerele generații trimiterea la homosexualitate este întâia în ierarhia semantică, pe când nuanța de astăzi era cu totul absentă din Gay Paris în vremea lui Joyce..Am să public mai multe pe 16 iunie, dar până atunci iată descoperirea de astăzi:.Bloom merge să se ușureze la buda (jakes) din fundul curții, o gheretă strâmtă precum un dulap, ca la țară, odorantă, fără canalizare. Acolo el intră cu ziarul într-o mână și mintea plină de sex și imagini de coapse și sâni ca un uger de capră, deschizănd ușa cu piciorul: “he kicked open the crazy door of the jakes”..Acum, acea “crazy door” este redată în traducerea franceză (am spus că e singura traducere care ne intereseaza, întrucât a fost revizuita integral de Joyce) ca “porte branlante“, adică stând într-o rână, atârnând din balamale. Vizual, corespondanța este exactă, pentru că după ce Bloom se ușurează și se șterge cu articolul de ziar pe care îl citea, atunci când iese încovoiat, ușa e numită “jerky and shaky”..Dar — în întreaga atmosferă de sex, măruntaie și excreții care emană din capitol, fiecare cuvânt capătă valențe noi odată cu evoluția limbii. Astfel, în argou urban american, “to open the crazy door” însemnă a aduce o femeie la orgasm..E greu de spus dacă Joyce, pasionat de limbi și dialecte cunoștea expresia, dar aceeași ușă a toaletei, la ieșire, după actul defecării, este zisă a fi “jerky”, or verbul “to jerk“ are iarăși vaste conotații sexuale, iar “jerky”, din nou în argou american este și un sinonim pentru “hand job” (please, give me a jerky)… iar aici, surpriză! versiunea franceză numește ușa “branlante”, care însemnă, da, o ușă rău închisă, dar ne trimite tot la un hand job, la masturbație: (se) “branler”..The doors of perception, indeed. (va urma)…

Am început lucrul la o carte ilustrată care va fi etapa următoare a demontării demenței dacopate, decriptare pe care am început-o cu cărțile «Dacopatia» (Humanitas, 2015 și 2021 pentru ediția revizuită și adăugită) și «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023): acum vine o analiză detaliată a acestei benzi desenate de propagandă imperială care este Columna lui Traian. 

Columna lui Traian, comics în marmură, a luat șapte ani de muncă, planificare și ficționalizare a războaielor duse pentru ocuparea a ceea ce a fost numit “Dacia”..Mulți români văd columna ca pe un reportaj foto, cum făceau reporterii americani în Vietnam, “embedded”, ca și cum ar fi acolo fotografii ale unei realități imediate care îi depășea pe romani în fața măreției dacilor cuceriți. Nu se gândesc la filtrarea ideologică a imaginilor sculptate care au exagerat grandoarea inamicului standardizat ideal. Nu scrie deloc în manuale că războiul s-a încheiat în 106, iar columna a fost dezvăluită populației abia în 113….

Columna, se știe, este prea înaltă pentru a fi văzută în detaliu până sus, până la finalul celui de-al doilea război dacic. Chiar dacă este prevăzută din loc în loc cu ferestruici, ca niște lucarne sau spații dintre metereze, pentru aerisirea interiorului, deoarece se poate urca pe dinăuntru, și chiar dacă ne putem imagina că a putut, în vremea gloriei lui Traian, dispune de un sistem de schelării mai mult sau mai puțin apropiate de columnă pentru ca privitorii să poată descifra povestea până sus, aceste schele provizorii n-au putut fi foarte apropiate, deoarece ar fi ascuns măreția monumentului și ar fi sluțit — fie și pentru o perioadă — Forumul. De aceea, ne putem imagina că primele imagini sculptate care formează introducerea (“the hook”, cârligul, cum e numit prologul unui scenariu, în bună terminologie Hollywoodiană) erau menite a fi cele mai importante, deoarece se aflau la înălțimea ochilor și până unde puteau desluși ochii privitorului de jos. 

De aceea, am început decriptarea «benzii desenate» de propagandă începând de jos, în ordine, de la prima “căsuță”, căutând a le “citi” pe toate, iar nu doar cele câteva imagini “glorioase” cu care ne-au obișnuit manualele școlare. Să nu uităm câteva lucruri elementare:

— basoreliefurile nu sunt fotografii; columna a fost terminată la șapte (7) ani după încheierea celui de-al doilea război de cucerire a “Daciei”, timp în care Traian dusese și câștigase alte războaie;

— ea conține stilizări stereotipe ale barbarilor, la fel cum, abia cu un secol în urmă, în vremea uriașei colonii belgiene din Africa, Congo (mare cât toată Europa occidentală), orașele belgiene erau (și au rămas până azi) ornate cu statui de sclavi și supuși congolezi, cu toții figurați întotdeauna impozanți, puternici, mușchiuloși, împodobind parcuri și sprijinind balcoane. 

Evident, subnutriții sclavi de pe plantații nu arătau  așa, dar statuile de pe fațadele și din parcurile din Bruxelles îi idealizează: negri mari, nobili, misterioși, ceea ce mărea gloria coloniștilor belgieni care supuseseră asemena nație herculeană. Un rol similar îl jucau “statuile de daci” și basoreliefurile Columnei de la Roma. Nu reprezentau deloc o populație reală care îi impresiona pe romani, ci erau clișee idealizate ale unei exagerate și mincinoase forțe telurice pe care o supuseseră romanii. “Dacii” erau la fel de reali pe cât erau africanii congolezi pentru belgieni. Și la fel de “temuți” și “respectați”. 

— Columna lui Traian nu este așadar o expoziție fotografică acoperind cele doua războaie dacice (101–102 și 105–106 AD), ci este o poveste de propagandă (in mod evident presărată cu minciuni și pre-“fake-news”) ale desfășurării celor două campanii: în primul rând de ce a fost nevoie de două războaie. 

Ca o comparație modernă: după războiul neterminat al lui Bush tatăl împotriva Irakului lui Saddam Hussein (1991) a fost nevoie de un deceniu de minciuni și invenții și deformări ale realității în fața unei planete întregi, chiar de la tribuna ONU (armele de “distrugere în masă” ale lui Saddam, Irakul având chipurile “a patra armată a lumii” etc…) pentru ca Bush fiul să-și justifice, mai bine de un deceniu mai târziu, în 2003, distrugerea totală a Irakului, ocupat apoi și lăsat în ruine între 2003-2011. 

Așa încât, de la neterminarea primului război împotriva “dacilor” în anul 102 și până în 113 când a fost terminată columna, propaganda imperială a avut tot timpul, mai bine de un deceniu, să justifice de ce a fost nevoie de două războaie și de ce primul nu a fost suficient pentru a-i distruge pe barbari.  Și aici se inserează incidentul inventat al «Suovetauriliei» reprezentat la începutul columnei. 

«Suovetaurilia»

«Suovetaurilia» era cel mai important sacrificiu pentru statul roman. Era un sacrificiu adus lui Marte, zeul războiului (dar inițial și al agriculturii) și consta în înjunghierea solemnă a unui taur, împreună cu un berbec și un porc, principalele animale pure, de unde și numele sacrificiului: su-ove-taur-ilia (sus = porc; ovis = specia ovină și taurul). Suovetaurilia se practica la intervale rare: lustrația, curățarea ritualică a unui oraș; sau pentru expierea unei greșeli grave comise de o comunitate locală importantă; sau… și aici ajungem la ce ne interesează,  la începutul unei campanii militare pentru a-i asigura succesul. 

Este exact ceea ce se petrece chiar la începutul «benzii desenate» de propagandă. Am început, pe blogul meu mai întâi, decriptarea prin acele imagini care arată traversarea, în primul război (101–102) a Dunării sub privirea placidă a zeului apei locale, Danubius.  

De îndată, episodul II, am spus câte ceva despre «suovetaurilia» și despre vocabularul sacrificiilor, care s-a păstrat în mod deloc miraculos mai ales în aromână și meglenită, mai mult decât în româna nord-dunăreană, lucru explicabil prin continuitatea seculară a latinității în Balcani, leagănul formării limbii române (cum am arătat-o în «Dacopatia» și «De-a dacii și romanii» și cum voi continua să o dovedesc, mai ales din perspectivă lingvistică, în următoarea carte). Despre o evoluție “profană” a termenului muria, apa sărată pregătită de vestale și folosită în sacrificii (dar și de popor în bucătărie), am vorbit într-o contribuție pentru radio-TV Moldova 1, arătând cum de acolo vine banala noastră moare a murăturilor. 

Ritualul acelei «suovetaurilia» efectuat de Traian la începutul primei campanii împotriva dacilor ne este limpede figurat pe columnă (capul porcului este ascuns de cel al berbecului). 

Imaginile provin de pe site-ul National Geographic. Un click pe oricare din ele le mărește suficient. 

Cele trei animale sunt aduse spre sacrificiu sub privirea lui Traian, cu toate stindardele legiunilor desfăcute, totul însoțit de o muzică ritualică de trompete și fluiere (muzicanții nu sunt cuprinși în această imagine)… dar un incident straniu, niciodată explicat, ba chiar trecut cu vederea, figurează în basorelieful imediat următor:

— între locul sacrificiului și tribuna de la care privește Împăratul Traian, vedem  un soi de țăran desculț, în mod vizibil ne-roman, fără îndoială un privitor barbar local, căzând de pe calul sau catârul de pe care privea ceremonia.  

Scena poate fi văzută foarte dinamic aici (Traian este aurit în imagine doar pentru a fi distins de celelalte importante figuri militare care îl flanchează):

Este limpede că nătângul barbar a perturbat ceremonia… poate și de aceea, spre stânga, sacrificatorii minori țin cu atâta forță animalele, mai ales cel care stăpânește cu vigoare taurul trăgându-l de un corn. De altfel, omul pare a cădea chiar lângă animale:

 

Privind imaginea în ansamblu, vedem că Traian pare surprins și nemulțumit și arată spre cel căzut (poate că acela era chiar beat, ceea ce nu cadrează deloc cu solemnitatea ceremoniei, din care barbarul nu pricepea nimic, chiar de va fi fost dintr‐un trib aliat Romei):

Cert este că împăratul și generalii lui par luați prin surprindere și stânjeniți:

Incidentul (probabil inventat) este foarte grav. Cum știm de la antici, dar și de la toți cercetătorii moderni și contemporani, sacrificiile romane se petreceau cu o ceremonie strict riguroasă, după niște reguli imuabile. Orice abatere, orice silabă pronunțată greșit sau cuvânt uitat de preot ducea la anularea și reluarea sacrificiului. 

Pentru romani, ritualurile erau fixate odată pentru totdeauna și până și o tuse era privită dezaprobator. Ba chiar, știm atât de la antici cât și de la moderni precum Dumézil («La religion romaine archaïque») că nici privitorii nu trebuiau să se miște sau să vorbească sau șoptească, ba chiar și dacă unul din animalele ce trebuiau sacrificate făcea balegă în mersul spre altar (sau chiar un animal înjugat alături, printre privitori, “cum junctum jumenum stercus fecit” = când o vită face balegă), totul trebuia reluat. 

Din perspectiva unor asemenea “sacra publica” în care se ținea cont de cele mai mici “signa et portenta”, un barbar, poate beat, care cade lângă animalele pure este echivalentul unei balegi neașteptate. Ritualul e stricat. Zeul e nemulțumit sau chiar supărat, jignit. 

Că așa se petreceau lucrurile nu doar la Roma, dar și la etrusci sau la vecinii lor umbrieni, o știm din ritualul foarte detaliat al lustrației, descris în chinuitor detaliu pe acele tablete eugubine (tabletele din Igvium, astăzi Gubbio), analizate minuțios mai întâi de Bréal («Les tables Eugubines», 1875), sau mai recent de Giacomo Devoto («Le tavole di Gubbio», 1948). Redactate în umbriană (limbă italică înrudită cu latina), ele redau în detaliu formulele ce trebuie pronunțate, ba chiar se insistă cu strictețe că preotul, odată așezat, nu are voie nici să se miște (neip mugatu, nep arsir andersistu), nici să facă vreun gest nepotrivit. 

Romanii erau convinși că cea mai mică abatere de la ritual, cel mai mic detaliu nerespectat sau uitat, anulează total sacrificiul, ba chiar poate să supere și să atragă mânia sau ostilitatea zeului căruia sacrificiul îi era adresat.

Dar Traian a oprit războiul după iarna lui 102, mulțumindu-se cu un act de supunere și pseudo-capitulare a dacilor, la fel cum a făcut-o Bush tatăl în 1991, când spre surpriza generală, după ce a înfrânt armata lui Saddam, a renunțat să avanseze spre Bagdad. 

Știm de la Cassius Dio (LXVIII, 14, 4-5), că, indiferent de tratatul de pace încheiat atunci între Traian și Decebal, precum și de faptul că Traian a primit pentru asta titlul de «Dacicus» (Δακικὸς, Cassius Dio a scris în greacă), triumful i-a fost de scurtă durată și că Senatul (ἡ βουλὴ) a fost cel care a decis al doilea război împotriva dacilor, iar Traian a trebuit să dea curs și să pornească o nouă campanie. Probabil împotriva voinței lui, căci tot de la Cassius Dio știm că în timpul festivităților de încheiere a primului război, Traian căzuse sub șarmul unui histrion din jocurile publice pe care el, Dacicus, le dăduse gloatei ((καὶ γὰρ ἑνὸς αὐτῶν τοῦ Πυλάδου ἤρα = “căci se îndrăgostise de un anume Pylade”). 

(Cum am mai zis-o în încheierea precedentului volum «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023), Traian era GAY!… Cum o spune insistent Julian Bennett în cartea sa Trajan Optimus Princeps – A Life and Times: împăratul Traian prefera de departe bărbații femeilor, unul dintre iubiții săi fiind chiar Hadrian, căruia el avea să-i lase moștenire imperiul.

Traian era gay într-o manieră care mergea cu mult dincolo de bi-sexualitatea banală a romanilor și grecilor, într-așa măsură încât până și unul din succesorii săi, Iulian Apostatul, avea să sugereze că, după moartea lui Traian, zeii din jurul lui Jupiter (sau divinitățile mici precum Ganymede) ar trebui să fie atenți să nu le-o împlânte deodată Traian pe la spate, cât sunt ei ocupați cu fulgere, grindină sau alte prostioare posterioare.)

Și deodată: misterul sacrificiului «Suovetaurilia» ratat chiar la începutul «benzii desenate» a Columnei, la înălțimea ochilor privitorului, capătă o altă justificare. Singurul scop narativ al acelui incident al scenariului imperial — care a avut la dispoziție un deceniu înainte de a fi cioplit în marmură — este de a arăta de ce a fost nevoie de două războaie: primul a trebuit încheiat după un an si o iarnă, pentru că zeii erau nemulțumiți de sacrificiul ratat, grăbit, mânjit.  

Sacrificiul care trebuia să lanseze campania fusese ratat din cauza unui nătâng de barbar desculț care căzuse de pe catâr în timpul ceremoniei. Cum nu era vreme pentru a relua o ceremonie de o asemenea complexitate, care implica totalitatea trupelor, ea fusese dusă la capăt așa incompletă și viciată cum era, însă vina nu fusese nici a preoților și în niciun caz a lui Traian, ci un iazyg beat stricase solemnitatea, motiv pentru care Marte i-a acordat mai întâi lui Traian doar o victorie de complezență. 

Când ni-l amintim pe Colin Powell la tribuna ONU exhibând un tub metalic care chipurile dovedea “armele de distrugere în masă” ale lui Saddam, înțelegem nevoia unuia al doilea război de anihilare și a unei “Desert Storm”. 

Propaganda imperială a plasat la începutul scenariului columnei explicația încheierii nemulțumitoare a primului act: un element exterior imprevizibil a perturbat ceremonia, însă până la urmă imposibila misiune s-a încheiat printr-un “happy end”, Marte acordând în final victoria cuvenită.

Traian admirând căpățâni de daci…

După «Dacopatia» și «De-a dacii și romanii» pregătesc o nouă carte, ilustrată, care va fi o decriptare imagine cu imagine a acestei benzi desenate avаnt la lettre, în basorelief înfășurat pe verticală și greu accesibil care este Columna lui Traian (38 de metri, nimeni nu vede clar partea de sus). Voi explica in detaliu, așadar, altceva decât cele 4-5 imagini alese cu grijă care ne sunt prezentate în manuale de generații.

Am scris aici pe blog, zilele trecute, ceva despre «“Vătămare” și “daună” sacrificială: decriptarea Columnei lui Traian». Acum însă o iau metodic de la început și voi oferi din când in când câteva spoilere.

Astfel, cu această imagine începe, de jos, de la înălțimea privitorului, banda desenată care e Columna lui Traian. Vedem aici traversarea, în primul război (101–102) a Dunării sub privirea placidă a zeului apei locale, Danubius.  

Acum, cum ne-o spune Danielle Porte în minunatul ei studiu «Le prêtre à Rome» (dar lucrul e decorticat cu meticuloase detalii și de Georges Dumézil în «La religion romaine archaïque»), religia romană era o religie pe care eu aș numi-o “cumulativă”. Romanii puteau foarte bine să  preia zei noi de la popoarele cucerite și le găsească un loc în pantheon.

Meticulozitatea taxonomică transpare și prin grija cu care, căzând cultural sub influența grecilor (clasa superioară romană a devenit atunci lent bilingvă, latino-greacă, limba elenilor cuceriți politic și militar devenind la fel de uzuală ca franceza pentru nobilii ruși ai sec. XIX), romanii s-au străduit să facă să corespundă principalii lor zei cu cei ai grecilor: Iuppiter = Zeus; Diana = Artemis etc., uneori făcând apropieri cu totul forțate. Astfel. Marte a fost un zeu agrar înainte de fi forțat să fuzioneze cu zeul grec al războiului Ares, dar la Cato cel Bătrân în «De Agricultura» (sec. II î.e.n.) găsim încă rugăciuni ale țăranilor precum: — “Mars pater, te precor quaesoque uti sies volens propitius mihi domo familiaeque nostrae.” = “ „Părinte Marte, te rog și te implor să fii binevoitor și favorabil față de mine, de casa mea și față de gospodăria noastră.” (“Familia” în latina veche avea sensul mai degrabă de “gospodărie”, implicând și servitorii și sclavii, acei “famuli”, de la care vine chiar termenul tardiv de “familia”; un echivalent are fi în sârba veche termenul de “zadruga”, de proprietate extinsă). Totul e agricol și domestic acolo, nimic de-a face cu Ares și războiul.

Dar, precum în Antichitatea greacă sau în acele religii politeiste luxuriante din Caucaz, dintre care unele, în special cele ale osetilor, ingușilor și georgienilor de la munte (sau ale populației svan ale cărei rituri și pantheon de până la Revoluția bolșevică au fost descrise în detaliu de Georges Charachidzé în «Le système religieux de la Géorgie païenne»), exista un număr teoretic infinit de zeități, câte una pentru fiecare gest, plantă sau eveniment. Cum avea să înșire cu ironie St. Augustin, în «Civitas Dei»: 

— “[Romanii] sigur nu îndrăzneau să atribuie vreo calitate particulară zeiței Cloacina; sau zeiței Volupia, care își are numele de la voluptate; sau Libentina, care își are numele de la libertinaj; sau lui Vaticanus, care prezidează primele țipete ale nou-născuților; sau Cunina, care domnește peste leagănele lor.” 

Și St. Augustin continuă nemilos:

“Nici măcar nu s-au gândit că paza pământurilor lor ar trebui încredințată unui singur zeu: ci i-au încredințat fermele Rusinei; crestele munților lui Jugatinus; peste dealuri au pus-o pe zeița Collatina; peste văi, pe Vallonia. Nici măcar nu au putut găsi o Segetia atât de competentă încât să-i încredințeze tot procesul recoltelor de cereale; căci atâta timp cât semințele se află încă în pământ, o puneau pe zeița Seia peste ele; apoi, când se ridicau deasupra pământului și formau tije, o puneau peste ele pe zeița Segetia; iar când grâul era adunat și depozitat, o puneau peste el pe zeița Tutilina, pentru ca grânele să fie păstrate în siguranță. Cine ar fi crezut că zeița Segetia nu este singură în stare să aibă grijă de grâul crescut în picioare până când acesta trecea de la primele fire verzi la spicele uscate? /…/ Apoi au pus-o pe Proserpina peste semințele germinate; peste încheieturile și nodurile tulpinilor — zeul Nodotus; peste pleava care iese din spice, pe zeița Voluntina; când grâul încolțește și se maturizează, acest lucru era atribuit zeiței Patelana; când tulpinile erau toate egale, devenind spice noi, deoarece anticii descriau această egalizare prin termenul hostire, ea era atribuită zeiței Hostilina; când grâul era înflorit, era dedicat zeiței Flora; /etc. etc…/ pănă la: “acești oameni au pus trei zei, Forculus la uși, Cardea la balamale, Limentinus la prag. Astfel, Forculus nu putea avea grijă în același timp și de balamale și de prag.”

Cunoaștem mulți asemenea zei și zeițe doar de la St. Augustin sau alți adversari creștini ai politeismului roman și totul coincide cu ceea ce știm despre religia greacă arhaică (să ne gândim numai la “hamadriade”, ἁμαδρυάδες, nimfe care trăiau în interiorul copacilor, fiecare arbore având nimfa lui). La fel ne este descrisă religia sciților, iranienii stepelor care se întindeau de la Dunăre până în Asia Centrală, numiți apoi alani și ai căror descendenți, osetii, au păstrat o asemenea religie politeistă până la Revoluția din 1917.  

Cum arătat-o într-un capitol din Dacopatia (link în primul comentariu), toate numele de râuri și fluvii importante dintre Marea Neagră și munții Ural provin din iraniană, de la Prut, până la Don,  al cărui nume înseamnă pur și simplu “apă” în limba osetă de astăzi și celelalte denumiri de fluvii, care au avut “Don-” = “apă” în denumire (Dniestr = Nistru / Dniepr = Nipru. Este astfel nesfârșit mai logic să atribuim și numele unei derivații iraniene bazate pe “don” = apă. 

Știm că e propusă o explicație rivală, cu o derivație presupusă “celtică”, însă care nu stă în picioare, mai ales dacă ne amintim că pentru Herodot Scythia începea dincolo de Dunăre, în Bărăganul de azi și nu pomenește de celți. 

În orice caz, în această primă imagine a Columnei lui Traian, care începe de la primul război împotriva dacilor, îl vedem pe zeul care rezida peste Danubius, o imagine banală, ca decorul din primele minute ale unui film Hollywoodian unde ni se arată despre ce tip de peliculă e vorba și care este peisajul. O divinitate figurată acolo era banală și la fel de banal e și faptul că minora zeitate masculină privește placid trecerea legiunilor romane peste un pod de bărci și pontoane plutitoare din lemn, căci zeul unui fluviu nu ia partea nici uneia din populațiile care se flutură pe malurile sale. Tot ce vedem deocamdată, așadar, este doar genericul acestei minuțioase benzi desenate imperiale, lucrare de propagandă, încheiată la aproape un deceniu de la cucerirea «Daciei» și care trebuie decriptată ca find ceea ce în jargonul de cinema se numește un “storyboard” pentru un film de propagandă imperială.