Voi vorbi mai jos despre antisemitism, cenzură, presiunile “woke” și de ce rămâne unul din cei mai mari scriitori (Céline) rămâne cenzurat și netradus decât fragmentar, de parcă n-am fi adulți capabili să ne facem o opinie, mai ales că trăim în ultima democrație reală din Europa de Est (România, adică: comparați cu Ungaria, Serbia sau Bulgaria). 

Lui Céline, antisemitismul său afișat cu talent retoric monstruos i-a dăunat enorm, după ce succesul uriaș al primului său roman («Călătorie la capătul nopții»), îi adusese deja nenumărați dușmani. Cum mulți știu, eu traduc de anul trecut pamfletul antisemit al lui Céline «Bagatele pentru un masacru» (1937)… Vladimir Tismăneanu m-a blocat pe FB anunțând public că și eu sunt antisemit dacă traduc un antisemit (poftim logică, dar dacă traduceam cărțulia de lingvistică a lui Stalin, cum i-a plăcut familiei lui Tismăneanu, ce eram? Sau dacă re-traduc «Negustorul din Veneția» a lui Shakespeare, cu oribilul personaj evreu Shylock, o să ceară interzicerea piesei?

Am mai primit un avertisment și de la fundația “Elie Wiesel” (nici ăia se pare că n-au altă treabă decât să cenzureze literatura), semnată de un anume domn Alexandru Florian, care m-a amenințat cu Legea nr. 157 din 2 iulie 2018, cea care pedepsește antisemitismul cu până la 3 ani închisoare. E foarte bine că există acea lege. Dar legea aceea nu încurajează cenzura (căci încă trăim în democrație), ci spune textual, la art. 5.(3): «[Fapta] nu constituie infracţiune dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.» Ei bine, este exact ceea ce fac eu: «în interesul artei și ştiinţei, cercetării și educaţiei și în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.»

Până și «Mein Kampf» a lui Hitler fost tradusă și republicată recent (chiar în 2021) cu un număr uriaș de note si explicații în multe țări precum Franța sau Polonia (în ediția poloneză, notele ocupă jumătate din cele 1000 de pagini). Adică să nu mai traducem cu note explicative nimic «Mein Kampf» și nici acel fals notoriu care e «Protocolul înțelepților Sionului»? Dacă n-o facem, explicativ, interzicând pur si simplu, prostimea va crede că ce e acolo este adevărat, căci textele vor circula oricum, în ascuns. 

Sau să luăm cazul iritant al celui mai mare poet al sec. XX, americanul Ezra Pound: paranoiac, yankee devotat fanatic lui Mussolini („singurul politician care l-a înțeles pe Confucius“, scria el) propagandist anti-american si anti-semit turbat la Radio Roma in timpul războiului; dar si cel mai mare poet si teoretician al traducerii al vremurilor moderne. Ca si Céline in Franta, Ezra Pound a fost unul dintre cei mai mari inovatori ai limbajului literar modern, combinat cu un personaj odios si nociv pe plan politic. 

Amîndoi (Céline și Ezra Pound) au scapat de la o condamnare la moarte, Pound -cetățean american- fiind închis, clement, 13 ani intr-un ospiciu de nebuni din Washington. Dar textele lui anti-SUA și antisemite de la Radio Roma au fost strânse în volum și publicate cu note, pentru a ne face să înțelegem cum ajunge un geniu literar să devină un gunoi uman. Ba chiar și monumentalul și inimitabilul și dementul volum «Cantos» al lui Pound (având ca echivalent literar doar «Finnegans Wake» al lui Joyce sau «Voyage au bout de la nuit» al lui Céline) e plin de izbucniri antisemite, 

Ca acolo, în Canto LXXX, unde citim că «Petain defended Verdun while Blum defended a bidet» (»Pétain apăra Verdun, pe când Blum apăra un bideu»). Mareșalul Pétain este, evident, viitorul șef al guvernului pro-hitlerist al Franței de la Vichy, în vreme ce Léon Blum (socialist evreu) a fost prim-ministru al Franței înainte și după război, chiar din 1945. Mareșalul Pétain, colaboraționist cu Hitler și antisemit, fusese într-adevăr un erou al Primului Război Mondial luptând evident împotriva… germanilor: Léon Blum, cel despre care Ezra Pound spune că se lupta cu un bideu, mai și poartă întâmplător numele lui Leopold Bloom, personajul evreu pe care Joyce îl face să traverseze Dublinul, ca un Ulise pe mare.  

Cum să ascunzi toate acestea, cum să ameninți, jalnic, cu 3 ani închisoare, când este vorba de literatură și istorie, care trebuie știute și republicate cu note si toate referințele de rigoare? Adică sunt mai bune cenzura și ignoranța, cu riscul repetării ororilor?

Acestea fiind spuse și mai ales dacă ai ajuns până aici (felicitări), iată un fragment savuros din pamfletul (veninos) al lui Céline, care lucrase și pentru Societatea Națiunilor (structura premergătoare a ONU) ca asistent al unui înalt funcționar evreu, căruia autorul nostru îi dă numele voit ridicol de «Yubelblat». Paradoxal, e unul din evreii de la care Céline recunoaște că a învățat cel mai mult, începând cu bine-numitul Léo Gutman, doctorul coțcar cu care începe pamfletul (am publicat într-un fragment anterior). 

Yubelblat îl învață pe Céline (Ferdinand) toate șmecheriile supraviețuirii și ale manipulărilor din culise într-o structură internațională atât de complexă cum era Societatea Națiunilor, sau cum sunt astăzi ONU, UE sau NATO. Toți românii care lucrează pe la UE sau ONU vor recunoaște perfect atmosfera și vor avea ce învăța de la Yubelblat (și de la Céline). 

INCIPIT EXEMPLUM INAESTIMABILE (ca adăugare utilă: Céline este cel care a inventat procedeul grafic al celor trei puncte de suspensie pentru a indica un discurs sacadat sau incomple):

—————

– «Eu, vezi tu, Ferdinand, eu sunt doar secretar, nimic altceva decât secretar, în orice circumstanță n-ai să mă vezi decât ca secretar… Acesta este rangul pe care l-am ales, niciodată altceva… niciodată!… Secretar! atât și nu mai mult! asta e tot!… vin, m-așez, nu scot o vorbă… Discuția a-nceput… Bine… Merg la scaunul meu, discret, foarte liniștit, în stânga Președintelui… Fii atent, nu deranjez pe nimeni… Dezbaterile se deschid și se desfășoară … terne sau pasionante… burlești sau morocănoase… Mi-e egal!… În orice caz, niciodată ceva coerent… asta e imposibil… nicio coerență… Este marea regulă absolută a tuturor adunărilor lumii… a oricărei întâlniri de oameni… de îndată ce deschid gura, spun numai prostii……

Asta e legea „numărului”… greutatea zdrobitoare a Pendulului Prostiei… trage totul în jos, istovește totul, zdrobește totul… Nu e vorba de luptă… Toți cretinii din jurul mesei vorbesc, se ciondănesc, pufnesc… uitând de la primele vorbe ce aveau de spus… Se ascultă vorbind și asta le ajunge… De fapt, doar bodogănesc aiurea… Se excită, tremură… Sunt acolo numai ca să se epuizeze… Mai mult, cu cât se entuziasmează mai tare și se întărâtă, cu atât se încurcă mai mult… În cazul nostru, asta se petrece în toate limbile… Se înțeleg prost sau greșit… Ba chiar nici ei nu pricep ce spun… Se încurcă în quiproquo-uri… se măsoară din priviri… se provoacă unul pe altul… în jurul feței de masă… Atâta retorică îi epuizează… Se lasă duşi… Iată-i, sinceri, bătând câmpii… Nu se mai reţin… Au venit ca să vorbească… și chiar de departe, cel mai adesea… delegați la sporovăială… din Venezuela… din Arabia… din Novaia Zemlia… din Micile Comore… Microfoanele nu-s făcute pentru câini… Cu cât delegații îmbătrânesc, cu atât dau din bot mai bălos… Bătrânețea e feminină, se fleșcăiește, se sfâșie, se destramă, se împrăștie în bârfe… golește plămânii în răcnete… Uite-i că încep un concurs de astmă… Punctul de plecare al discuției nu mai există… e dat peste cap de nătângii ăștia, sfâșiat, uitat, și-a pierdut toate contururile… Nici nu mai știm ce a devenit… Îl căutăm… nu-l găsim… Dezbaterile continuă totuși și cu atât mai vehement… E mare îngrămădeală pentru a păstra microfonul, toți vor să ia cuvântul și să-l țină în permanență… Dar și delegații tânți care nu pot plasa nici măcar un cuvânt din discursul pregătit… îl găsesc pe președintele adunării un infam… Limbile reținute sunt tare rele… Își rod frâiele în colțul scaunului, pregătesc cele mai urâte mizerii… vitriol infernal pentru a-i asalta pe cei care au acaparat scena… După vreo ora de atâta vorbărie frenetică, de delegați care-și zic „toți împotriva tuturor”, care nici nu mai știu unde se află… au pierdut punctele cardinale, direcția ușii, dreapta și stânga… Nici nu mai știu despre ce este vorba… Subiectul e acum evanescent… s-a topit în urlete, sughițuri… în fum…

Gâfâind, epuizați, devastați, storși, se prăbușesc… Sunt prinși de-un soi de angoasă… nu știu să termine… Se cramponează de masă… După ce îi aud horcăind răgușit, cum gâfâie, cum gem în smucituri… după frânturile de injurii pe care le aud… îmi spun: „Yubelblat, este momentul!…” Momentul exact pentru a interveni… Nu întârzia nicio secundă! dar nici o clipită prea devreme! … Trebuie să fii exact, să mergi la țintă „optim”… Asta e! Îi eliberez pe loc! Acum îi dezleg… Eu, Ferdinand, organizez „extazul”… După ce s-au sufocat o oră în ciondăneli… din acel clocot de cuvinte… știu eu modul de a-i face să atingă orgasmul…

Eu pun capăt acelei vorbării print-un soi de „ejaculare”… Am totul în buzunar… scris pe-o hârtiuță… În momentul în care ei sunt epuizați, când se sufocă de confuzie, când cerșesc aer… le scot micul meu text… Desfac hârtiuța, e o „Rezoluție”… amintește-ți acest cuvânt… o „Rezoluție”.  I-o întind președintelui, cel mai bâlbâitor din grup, cel mai dus… Se aruncă pe ea, o înhață, e deja scrisă. Trebuie doar s-o citească, să dea din gură… Textul e gata!… Auzind acel discurs foarte clar, care le-a căzut prin miracol, care închide atât de bine dezbaterile, ceilalți se strâng împrejur… se predau, “adoptă”!… cu o uriașă bucurie!… ejaculând unul după altul… Orgasm! Se relaxează… se iartă unii pe alții… se mângâie… se delectează… se felicită… Deşertăciunea face restul… Se conving imediat… c-au avut orgasm singuri, prin forța lor… eu nu rămân acolo, plec, dispar… Ii las cu efuziunile lor. N-am zis nimic… n-am făcut nimic… Dar le am întotdeauna în buzunar… “rezoluțiile”, pentru orice dezbatere… În fiecare dimineață, le pregătesc… Sunt rețetele mele… le scriu acasă, în liniște, în pat, înainte de-a merge să-i regăsesc în același dezastru… cunosc foarte bine ce vor ei, știu de ce au nevoie toți, delegații celor cincizeci de popoare… Din ce sunt făcuți și ce-au făcut ca să “adopte”… eu sunt acolo pentru asta, Ferdinand, și este “scris”… totul e scris, prietene… negru pe alb în avans… în buzunarul meu… cu micul meu creion… Este decizia finală, ordinea de la capătul haosului. Le dăruiesc  eliberarea, Ferdinand, micuților prolicși, răvășiți, difuzi, șifonați, cu orgasm colectiv. Coitul lor era în mâna mea… încă de dimineață… Și n-am zis nimic, Ferdinand!… n-am spus o vorbă despre asta. Doar am strecurat hârtia, la momentul potrivit, asta e tot!… Nu-i foarte greu… Nu eu am strălucit… N-am fost cel care a vorbit… Aproape că n-am fost văzut… Eu nu dau niciodată din gură, Ferdinand… Nu strălucesc niciodată, Ferdinand… Niciodată… Amintește-ți asta… să nu strălucești vreodată… niciodată, Ferdinand…

Cum să nu publici această carte, singura operă a lui Céline rămasă total necunoscută (există o singură traducere italiană tipărită, incompletă și una englezească, tot incompletă, pe internet)? În curând, când termin traducerea, vom avea in sfârșit un autentic eveniment literar (iar dacă cineva dorește să-l transforme în platformă juridică, să rețină măcar că legea spune: «[Fapta] nu constituie infracţiune dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.»)

.